Sonet CCXXIV

Tot timpul disperarea mie mi-a fost lumina
Aprinsa-n absolutul de veghe-n fundul meu,
Sta nemiscata, centrul de liniste deplina
Jos, uraganul lumii se pierde-n gol mereu.
Ma face-atotputernic aceasta aratare
Cu-nalta barbatie indur dispretul tau;
Nu e dumnezeirea suprema disperare,
C-un univers potrivnic rotind in jurul sau?
Ma scol din mortii zilei in fiecare seara
Cand urc pana-n mansarda cum as sui in cer
Cetatea, tu, va zbateti in furia de-afara;
Eu, dezbracat de mine, universal disper,
Chem si astept lumina, adancu-mi se-mfioara;
Ce-ar fi, zbugnind, sa intri tu, ca odinioara?

(Decembrie 1956)