Sonet CCXXV

Vei sti si tu ca plansul adesea e o roua
Ce cade milostiva pe sufletul uscat:
Ea, adunand tot cerul intr-o bobita noua,
Ti-adapa radacina c-un tel de mult iutat.
O lacrima curata e geniul iubirii:
Pe doborati ridica din iaduri izbaviti
Doar una sa-ti lucesca in zarile privirii,
Si vezi, ca Saul, lumea cu ochii dessolziti.
Ni se fagaduieste sus, dincolo de moarte,
Un loc unde nu-s lacrimi, suspinele lipsesc;
Ce-am sa ma fac axolo daca ne va desparte,
Fara de-aceasta mana cu care ma hranesc?
De nu vei fi cu mine, suflarea-mi sa te stranga,
Invat eternitatea cu hohote sa planga.

(Decembrie 1956)