Sonet CCXXXVII

Eu nu dau niciodata cu suliman iubirii
Si, dintre dresuri, versul e singurul ei fard,
Dulci unduiri in trupul prea aspru al vorbirii
Si-i rumena la fata pentru ca intreg eu ard.
Nu-i tes nici mandru valnic-- izvod cu chip de floare--
Nici straie de imagini cu care s-o imbrac:
In pura-i goliciune-- unica ei splendoare--
Mii de-mbatari stau stranse ca dintr-un lan de mac.
In toata-a ei faptura nu e nici o greseala:
Sub masurate gratii, adancul voluptatii
De-aceea nu se teme sa ti se-arate goala,
Asemenea zeitei iesita ideala
Din spasmele cu spuma ale eternitatii:
Ca altadata Paris, incununat de laur,
Iubirii mele-ntinde-i ravnitul mar de aur

(Marti, 14 ianuarie 1958)