Sonet CLXIII

Din spulberul iubirii atat doar mai pot strange,
Sa-mi fac un streang, eu singur, cu fragedele-ti rochii.
Ma-ndeamna alte ganduri sa iert si sa-nchid ochii,
Privighetoarea oarba cu mult mai dulcce plange.
Indupleca-te, dara, durerea mea-ntr-atat,
Sa preaslavim fugara, si-n loc de razbunare
Sa stoarcem nemuririi si artei lacrimi, cat
Sa stea podoaba lumii hidoasa ei tradare.
Dar cine viers si suflet acum sa-mi imprumute
Daca-mi lipsesti tu, insasi esenta a minunii?
Ah, inima si coarde-mi sunt deopotriva mute,
Cand limpede vad astazi prapastia minciunii:
Caci orb eram atuncea cand te aveam in fata,
Splendoarea-ti, luindu-mi ochii, da cantecului viata!

(25 decembrie 1954)