Coboara iarna Ursa tot mai adanc se pleaca,
Si inimile noastre se-nvaluie in nori.
Ca pe-o tocita spada bagi sufletul in teaca,
Cu umbrele durerii viata sa-ti masori:
Cat au crescut de-nalte, aproape pan la frunte!
Incetineala vremii viclene ce-n urma te-a-nghitit
Tu ai crezut ca timpul in fata ta e-o punte,
Si el era chiar valul ce-n urma te-a-nghitit
Mai e vreun tarm la care ai fi iesit inot,
Greseala sa-ti rascumperi cu-o cat de grea dobanda?
Ori s-a sfarsit aicea? Si doar ce-a fost e tot?
Caci, iata, vine-nghetul, grabit ca o osanda!
O, de-ai putea nu polul cu umarul sa-mpingi,
Ci-n ganduri, ca-ntr-o lampa, sa sufli sa le stingi!
(Joi, 13 ianuarie 1955)
|