Sonet CLXXV

Sa fie dar Iubirea o masca a Durerii?
Alt chip al ei cand poate, adoarme si viseaza?
De ce atunci in mine ramane pururi treaza,
Far de ogoi chiar pana pe perina placerii
Voi doi ma chinuirati cu-acea perfida arta
Cu care insii mesteri strang roze cu duiumul;
Strvite-n teascuri grele si stoarse, le desarta
De tot ce au in ele adanc etern :parfumul.
Inchisa in clestare, esenta lor strabate
Departe, peste veacuri nici moartea n-o invinge,
Si duhul rozei umple pe toti cati va atinge
Asijderi eu, de-a voastre torturi neindurate,
Ma distilez in versuri, prin harul poeziei
Va-mbalsamez in pura mireasma-a vesniciei.

(Miercuri, 23 februarie 1955)