Sonet CLXXX

S-a straduit natura ca omul sa nu-i scape;
Iubirea il urcase deasupra ei prea tare,
Si-a-nmormantat-o-n carne Din fundul oarbei groape
Eterna radacina spre ceruri da lastare.
Din sumbra putrejune cu viermii laolalta
A mea-si umfla toti bulbii cu patimi si rusine
Dar adiasi deodata tu, primavara-nalta,
Si izbucni, suava, in chip de crin, spre tine .
La dulcea-ti alchimie gunoiul se supune,
Sub parul tau de soare, si-albastrul ochi deschis
Se prefacu-n mireasma spurcata stricaciune.
Tot ce fu somn si bezna-i acum azur si vis,
Si-n slujba ta stau puse-n genunchi -- sa nu le cruti--
Puternicele-mi vitii intoarse in virtuti

(Miercuri, 30 martie 1955)