Sonet CXCVII

Nu-ti cer deloc credinta, mi-e de ajuns iubirea,
Ca sfantul trup, in orice farama ea e-intraga
Cu-tine-odata-n brate am strans nemarginirea;
Ce-mi pasa ca si altii ravnesc s-o mai culeaga!
Urzind din haos lumea, in vasta-i ratacire
Stapanul a-ncarcat-o de nebunia sa;
Dar i-a adaos, unic leac de tamaduire,
Iubirea, cheia boltii cu harul de-a visa
Eram in aurora de aur a iubirii,
Privirile aprinse creara ceruri noi;
De cum veni amiaza canicula iubirii,
Tu tot mai groase umbre de-nghet pui intre noi;
Dar te stramut in mine cand ploapele s-astern,
Alcatuita-aievea din tot ce ai etern.

(Duminica, 28 august 1955)