COSMOGONIE
Zorile incearca strunele luminii,
Dar nu canta. Hotarul lumii isi sfarsea
Arderea zamislirii de demult tot asa:
Inca noaptea limpezimile impleteau petale,
pentru crinii
Viitori, inca prin zgomote innabusite-n pamant
Pacea intindea spre ceruri arcuri de argint.
Stihiile izvorate din mari si foc, de-a valma,
Au murit in liniste pe tarina omului cat palma.
Acum soarele arunca linii sclipitoare-n vazduh
Si creste pe deal ca-n ape belsugul de stuh.
Ce le pasa florilor, cand viseaza intr-un picior
De obarsia lor si a vinului din ulcior!
Ce-ti pasa tie, vulture cenusiu, cand sui
Si sfasii cu aripa de otel taria,
Prin cate incendii a trecut armonia,
Pastrandu-se cuminte in tiparele-i de azi,
si oricui!
Brumata calca ziua, si noua, pe poteci.
Nu-i nimeni sa surprinda zbuciumul erelor,
cosmos mut,
Ce-au transplantat la noi, in ses, si flori
si ape reci,
Faramele atator miracole din trecut.
Autor: George Meniuc
Poezia COSMOGONIE de George Meniuc
|
