Poeziile.com - Home

  Parola? Creare album poezii
Poetii clasici ai literaturii romane Poezii frumoase pe teme Poeti membri ai clubului poetilor tineri Poeziile mele


 
Poetul zilei
Ion Stratan
(1955 - 2005)

16 Poezii

Poezia de azi

Cornul de aur al baiatului
de Mircea Ivănescu
scena de dimineata — cornul sunand departat,
prin hatisurile albastrii, chemarea la vanatoare — glasul

Citeste Poezie completa
 

 

 

Ghicitori
Povesti
Top 40 poeti
Top autori

 

   
Cautare avansata




































G. Topirceanu in constiinta criticii

Poezii Balade Parodii Fabule Teatru Traduceri Cantece
Oricit s-ar parea de curios, G. Topirceanu a fost unul din cazurile controversate ale literaturii romane din secolul nostru. Nu s-a intimplat prea adesea ca acul barometrului critic sa oscileze intr-atit de arcuit balans, indicind prognoze extreme, elogiul, nu o data exaltat, intilnindu-se cu judecata severa si chiar cu vorba usuratec denigratoare. Autorul Baladelor si Parodiilor a fost cind un poet concurind cu marii clasici, cind un simplu „mascarici literar". O critica economiastica a confundat popularitatea cu valoarea, in timp ce alta opusa, nu-i recunostea lui G. Topirceanu decit meritele unui rece mestesugar si ale unui umorist, sortit a scrie doar cronici rimate. Fireste, s-au exprimat si opinii rezonabile, mai aproape de sensurile si spiritul operei - si nu putine - ele constituind momente si repere de sinteza ale receptiei critice. A urmari curba aceasta sinusoidala, acum cind poetul beneficiaza de citeva studii monografice si de o editie completa a principalelor lui scrieri mi se pare ca prezinta un interes care-l depaseste pe acela istorico-literar. Cititorul are prilejul sa ia cunostinta nemijlocit de respectivele opinii in esenta si succesiunea lor (consultind pe loc textele insesi, fie si fragmentaR) si sa asiste implicit la jocul, uneori atit de capricios si de instabil, al burselor de valori.



Desi s-a plins mai totdeauna de comentatorii lui ce s-ar fi dovedit incomprehensibili, G. Topirceanu a fost remarcat inca inainte de a-si fi publicat primele volume, Balade vesele si Parodii originale, in 1916, si chiar de catre unul dintre viitorii lui adversari literari, Mihail Dragomirescu. Acesta observa, primul, descendenta tinarului poet din Caleidoscopul lui A. Mirea al lui St. O. Iosif si D. Anghel, umorul scinteietor si „duiosia tainica", naturaletea limbii si faptul ca autorul Baladei chiriasului grabit se anunta ca un talent „de sine statator". Mai tirziu, dupa razboi, datorita probabil si polemicilor care avusesera loc in Viata romaneasca, unde G. Topirceanu era unul dintre combatantii malitiosi de la „Miscellanea" - si revista Convorbiti critice, profesorul bucurestean va fi mai dur, minimalizind pe nedrept Parodiile si apreciindu-l condescendent ca poet numai ca umorist.



Aparitia in acelasi an a volumelor de debut, in chiar ajunul intrarii Romaniei in marea conflagratie mondiala, echivaleaza cu momentul inchegarii unei judecati mai coerente privindu-l pe autor. Despre cartile lui scriu in scurtul rastimp din primavara si vara lui 1916 (pina la 15 august, cind se decreta mobilizareA) confratii de generatie. Paul Locusteanu (care-i rezervase un capitol in antologia sa Umorul romanesc din 1915) surprinde un adevar fundamental ce va nutri miezul aproape fiecarei exegeze de aici inainte si anume, ca poezia lui G. Topirceanu releva un „fond melancolic intr-o forma glumeata", mai exact, un amestec de ironie si duiosie, un „umor blajin", cum il numise cu o intuitie justa, ceva mai devreme, Ilarie Chendi intr-un articol despre tinarul colaborator al Vietii romanesti si despre Tudor Arghezi. Ideea revine si in cronicile entuziaste semnate de Constant Ionescu Oreste si Ion Sin Giorgiu, cel care il compara pe autorul, considerat ca foarte original, al Parodiilor, cu I. L. Caragiale, semnalind, primul, rolul inteligentei in poezia lui G. Topirceanu si „ironia tragica" din Noapte de mai, fapt indeobste ignorat pina tirziu. in aceeasi directie se dezvolta articolul lui Liviu Rebreanu, a carui substanta trebuie s-o cautam dincolo de posibilul sau impuls amical (G. Topirceanu publicase in Viata romaneasca o recenzie elogioasa despre volumul de nuvele GolaniI). Prozatorul, acum si foarte activ cronicar, consemneaza marele succes la public al confratelui de la Iasi, emite parerea ca parodiile concureaza cu „originalele" si ca autorul se inrudeste cu Heine, dar cultivind o ironie mai putin amara, mai blajina, ce nu ajunge niciodata a fi muscatoare. Observatie foarte pretioasa, alaturi de acelea privind sobrietatea si concentrarea stilului si mai ales de incercarea de definire a „spontaneitatii" lui G. Topirceanu, in spatele careia cronicarul presimte migalosul travaliu, si de detectarea, cu finete, a muzicii versului si a ritmului impecabil. Rebreanu anunta, cel putin pe o latura, studiul din Viata romaneasca al lui G. Ibraileanu, care ni se infatiseaza ca prima sinteza critica importanta, nu numai prin ideile bine cunoscute, in mare parte pina astazi valabile, dar si prin aceea ca imbratisa intreaga opera a secretarului de redactie al Vietii romanesti, de poet, prozator si critic.





Pina in 1920, G. Topirceanu isi daduse, in esenta, masura artei sale. Scrisese Balada popii din Rudeni, Balada mortii, Balada muntilor si Rapsodii de toamna. Putine poezii semnificative sint posterioare acestei date. Polemistul, mai aprig uneori decit Ibraileanu insusi, participase la campaniile antisimboliste, impotriva revistei Vieata noua, condusa de Ovid Densusianu, si continua s-o fac impotriva modernismului si a lui Eugen Lovinescu, manifestind o constanta si ciudata incomprehensiune fata de fenomenul de innoire, tot mai vizibil in lirica romaneasca de dupa 1900. Polemicile, ca si aceea de mai tirziu, cu Camil Petrescu, degenereaza adesea in atacuri ad hominem, ceea ce i-a atras, o data mai mult, inimicitia unora dintre revistele bucurestene, si, in primul rind, a Sburatorului. Singur prozatorul, care publicase doua volumase de amintiri din campania in Bulgaria, mai avea un cuvint de spus in Pirin-Planina si mai cu seama in romanul, din pacate, neterminat Minunile Sfintului Sisoe. Momentul 1920 este in poezie, si sa notam, in aceea de orientare traditionalista, momentul Topirceanu. O. Goga fusese la zenitul sau, de la inceputul secolului si pina la razboi, St. O. Iosif murise in 1913, iar Ion Pillat si Vasile Voiculescu se gaseau inca in faza debutului. Deschizind si mai mult unghiul de cuprindere, nici in tabara „modernista" lucrurile nu se prezentau fundamental diferit. Voga lui Ion Minulescu apartinea si ea epocii avant la guerre, D. Anghel disparuse in 1914, G. Bacovia, la primul sau volum, Tudor Arghezi, ale carui Cuvinte potrivite apar abia in 1927, nu erau inca omologati de critica, iar Lucian Blaga, Ioan Barbu, Al. Philippide si alti importanti poeti interbelici abia incepeau sa publice, fie si cele dintii plachete. Aflata mai de mult in ofensiva, adevarata explozie a marii poezii se produce dupa razboi, catre finele deceniului al doilea si in deceniul al treilea. in acest interstitiu dintre aparitia aproape concomitenta a insemnarilor literare (1919), a editiei a Ii-a a Baladelor (1920) si a Parodiilor (1921) si pina spre 1926, cind este incununat cu premiul national, se situeaza momentul G. Topirceanu, moment, repet, al liricii de factura traditionalista. Asa se explica, probabil, ca si studiile cele mai substantiale ce i-au fost consacrate pina la G. Calinescu (al lui G. Ibraileanu si M. RaleA) se publica tot acum.



Reluind si el ideea ca poezia din Balade si Parodii se structureaza pe o imbinare de umor si melancolie, criticul Vietii romanesti descopera originalitatea autorului intr-o „fericita" combinatie de sentiment si spirit. Ibraileanu vorbeste, pentru prima data in istoria exegezei, despre „lirismul jenat de sine insusi", care, din teama de a se autoafisa in public, se autopersifleaza. G. Topirceanu e vazut ca o personalitate bivalenta: „om al pamintului, cu rafinamentul unui orasan" si poet liric, dar „de o natura speciala", acordind un rol major inteligentei, ca factor de inhibitie a sentimentului, atitudine ce i se pare criticului improprie, daca nu fatala poeziei. Arta nu exista fara instinct artistic sigur". Totusi interventia prea pronuntata a inteligentei, pe care in mod gresit o socotea ca pe propria sa facultate dominanta, „stinjeneste jocul fortelor inconstiente, care sint rezervoarele poeziei lirice. Iata pentru ce - si acum se pune marele accent critic al articolului - poezia d-lui Topirceanu este lipsita de acele ecouri nelamurite si de acea brumozitate care ingaduie cititorului sa-si viseze liber visurile lui". Cu alte cuvinte, i se reprosa excesul de cenzura, de finisare, de claritate, care tindea sa elimine sugestia, inlocuita cu naratia, pe care o va si teoretiza poetul intr-un interviu cu Demostene Botez. Dar Ibraileanu se ferea de absolutizari, avea un spirit disociativ si de aceea tinea sa precizeze deindata ca „fiorul ce ni-l dau lucrurile d-l Topiceanu l-a exprimat uneori impresionant, ca in Balada mortii, poate cea mai buna din poeziile sale". Era o alta observatie care a fost asumata de cvasitotalitatea exegetilor. Prin urmare, poetul se arata receptiv si fata de problemele grave ale vietii, ce transpar de altfel si din unele asa-zis bucati umoristice, numai ca respiratia sa lirica este prea scurta. Nu din modul de „a trata arta in diletant", cum conchide autorul studiului, oarecum contrazicindu-se, izvora lipsa „acelor ecouri nelamurite", ci din insasi structura lui interioara si dintr-o conceptie estetica ce avea sa se gaseasca tot mai mult in contratimp cu mersul marii poezii de dupa razboi.



Mai departe, revelind virtutile insolite ale criticului din Parodii originale („pagini de critica literara in pilde" - le calificase autoruL), G. Ibraileanu, cu un orizont poetic mai larg si 0 sensibilitate mai permeabila, ii obiecteaza inclementul adversar al Vietii noi si al Sburatorului exclusivismul, incomprehensiunea pentru un anume fel de „modernism", faptul, inca o data semnificativ, ca „realismul sau lucid ii repugna absconsitatea". Criticul mergea numai pina spre sfirsitul drumului, neajungind sa pronunte cuvintul clasic sau neoclasic, acela care i-ar fi explicat si mai bine, daca nu intoleranta fata de modernism, atunci cultul claritatii, al conciziei lapidare, al expresiei, al artei. Tot G. Ibraileanu a observat primul ca G. Topirceanu e un poet mai mult expresiv decit sugestiv, ca e mai mult artist decit poet, ca n-ar fi avut „rival in stiinta scrisului", ca stapinea perfect secretele compozitiei, dispunind in acelasi timp de o bogata inventie verbala, de un vocabular in care cuvintul neaos alterneaza cu neologismul, ca era un mester al rimei originale si al ritmului, adaptate perfect la fond. Fara sa excluda talentul, stiinta scrisului, „stiinta compozitiei" sint in buna masura fapte ale inteligentei, pe care G. Ibraileanu de asemenea ezita acum s-o numeasca expresis verbis. Va trebui sa vina un alt critic de la Viata romaneasca, Mihai Ralea, care sa-i puna in lumina prestigiul poetic. Aceasta nu are numai o functie univoca, inhibitoare, ci si una selectiva, creatoare. Absenta ei in opera de arta e poate la fel de grava ca abuzul, cu efectele lui frenatorii si in cele din urma sterilizante. in studiul sau, care se inscrie ca un veritabil cap de serie, G. Ibraileanu demonstra valoarea, ca si neajunsurile poeziei lui G. Topirceanu, pornind de la rolul preponderent al instinctului artistic; Mihai Ralea il va reliefa pe acela al inteligentei. Dupa ce gloseaza, mai intii, asupra calitatii poetice a comicului, care ar fi „o proba de sensibilitate" si un sentiment serios, intrucit reprezinta „o atitudine in fata vietii si, pina la un punct, o solutie filozofica" - autorul atrage atentia, sprijinindu-se pe experienta unei intregi istorii a literaturii, ca „e o prejudecata sa credem ca poezia e impulsivitate pura" si - exemplifica de indata - „nici poezia romantica desperata nu scapa de cenzura intelectuala". Spre deosebire de alti poeti, la G. Topirceanu se constata inexistenta unui divort „intre constiinta intelectuala si cea poetica", el adoptind „o atitudine lucida inteligenta in fata lumii", de unde ar izvori si „perfectiunea estetica a poeziei sale", id est clasicismul „facut din cenzurarea severa a inteligentei" care „in aseaza (pe autoR) printre fauritorii poeziei neoclasice". Acest clasicism are o particularitate, si anume, el nu este dat (ca la AlecsandrI), ci cucerit intr-o lupta din care iese invingator lucidul, cerebralul, „cel mai savant minuitor al tehnicii poetice romanesti" - remarca pe care o facuse cam in aceiasi termeni si Ibraileanu. Tinarul sau discipol oferea insa un suport estetic si psihologic mai convingator al raportului dintre cei doi factori principali ai actului de creatie, apasind pe cel intelectual, in consens, de altfel, cu o importanta orientare a poeziei moderne, fara a neglija totodata fondul liric. G. Topirceanu, pe care-l apropie de Heine, Theodore de Banville si Laforgue, ii apare criticului in alta privinta, ca un boem sentimental a carui inclinatie spre autopersiflare era caracterizata cu formula pince sans rire, ca expresie a structurii duale (umor si melancoliE) identificata inca de primii comentatori. Mihai Ralea are meritul de a fi definit si numit en toutes lettres clasicismul lui G. Topirceanu (fireste, ca formula stilistica) si de a fi demonstrat, pe de o parte, functia precumpanitoare a inteligentei in faurirea „perfecta" a operei, pe de alta, rolul ei de filtru al sentimentalismului ce ameninta, mai ales in anii debutului, a deveni debordant. Sa notam ca e vorba de o inteligenta de tip deosebit, care incorporeaza umorul si ironia, ca nu orice cenzura intelectuala genereaza, de la sine, si comicul. Luciditatea lui G. Topirceanu nu e radicala si tragica, ci blinda, avind rolul, cum aflam dintr-un vers, de „a preschimba in gluma lacrimile clare", adica de a pune tristetii un bemol umoristic, spre a o face mai suportabila. Atitudinea era una straveche si intelepciunea populara o desemna in sintagma stiuta „a face haz de necaz".

Continind observatii simple, studiul lui M. Ralea se situeaza la o rascruce a opiniilor despre poetul Baladelor si Parodiilor, si el a putut determina sau numai consolida - fara vointa autorului, desigur - doua directii, opuse, ale exegezei. „Clasicismul", „perfectiunea artistica" au condus la critica simpatetica si superlativa, sustinuta mai ales de scriitorul din cercul Vietii romanesti; rolul decisiv al inteligentei, sub al carei semn exclusiv ar sta mestesugul, travaliul artistic, a intarit ideea ca G. Topirceanu ar fi fost un simplu artizan impasibil. Aceasta era, de pilda, parerea lui E. Lovinescu, la care contribuisera, fara indoiala, si amintitele polemici, in perspectiva timpului, deloc onorabile, autorul Parodiilor. Reluind mai vechi consideratii din chiar studiul lui G. Ibraileanu (si poate si din acela semnat de M. RaleA) cu privire la rolul inteligentei artistice, care i se parea esentiala la adaptarea formei la continut, si totodata recunoscind adversarului „mina de mester", criticul de la Sburatorul afirma, fara nici o rezerva, ca poeziei lui G. Topirceanu ii lipseste „emotia si misterul", ca aerul de „perfectie" si de „facut" stinjeneste impresia poetica. Nu voi nega o doza de artificiu, de „elaborat", as adaoga, de prea spumos din unele rapsodii si balade, pe care comentatorii de mai tirziu n-o vor trece sub tacere. Dar E. Lovinescu, operind si cu alte concepte asupra lirismului, prea putin aplicabile autorului in cauza, nu mai vedea nici o calitate, punind un diagnostic extrem de sever.



In aceeasi linie se situeaza, la prima vedere, in chip surprinzator, samanatoristul D. Tomescu, criticul revistei Ramuri -Drum drept, condusa de N. Iorga. Fara a-i gusta poezia, ca si pe a multor altora, si, parantetic, doar o povestire (FocurilE) aproape necunoscuta, marele istoric il atacase pe G. Topirceanu, cind acesta publicase traducerea piesei lui Shakespeare Visul unei nopti de vara. Fidel maestrului sau si, deopotriva, conjuncturii, D. Tomescu se pronunta si el, aproape in termeni lovinescieni, ca „poezia lui G. Topirceanu nu e decit un produs al inteligentei" si, intr-un limbaj cam confuz, ca autorul n-ar fi un creator, ci „numai un admirabil homo fabef. De remarcat ca revistele traditionaliste si, respectiv, gindiriste au fost, in cel mai bun caz, reticente fata de G. Topirceanu despre care au scris destul de sporadic si de obicei nesemnificativ. Desigur nu puteau fi agreate unele sageti polemice pe care parodistul nu s-a abtinut sa le indrepte si impotriva lor, in genere, impotriva unor nume de poeti minori si probabil ca nici formula poeziei „umoristice", cu aerul ei rationalist si bagatelizator n-a fost dintre cele preferate. Sa retinem totusi un micromedalion semnat de Ovidiu Papadima, cu ocazia mortii poetului, unde acesta era prezentat ca un artist cu respectul exemplar al cuvintului si unde se dadea o sugestiva si succinta caracterizare a Parodiilor, ele „intorc adeseori pe dos celebritatile prezumtioase, iar «victimele» lor capata infatisarea brusca si comica a gindacilor cazuti pe spate, cu piciorusele agitate in aer. La vremea lor, aceste parodii au trecut ca un vint purificator prin literatura".

Nici critica de descendenta lovinesciana, cu unele exceptii, nu s-a aratat prea interesata de evolutia poetului. Interventiile ei sint mai degraba incidentale. Pompiliu Constantinescu vorbeste si el - tonul e ca de obicei urban - despre virtuozitatea imagistica si perfectia formala, despre inteligenta critica si marea popularitate a Baladelor si Parodiilor. E de mirare totusi ca un spirit atit de prob si de sagace a putut sa sustina ca in poezia lui G. Topirceanu ar fi „o buna dispozitie continua". Sarise oare peste Balada mortii si Pagliaccio? Sa nu fi descifrat subtextul melancolic al unora dintre Rapsodii? Mai la obiect se gasea Serban Cioculescu, si in 1937, imediat dupa incetarea din viata a poetului, si in 1960, dupa aparitia primei editii cuprinzatoare, continind alaturi de volumele de versuri, proza si publicistica mai reprezentativa a scriitorului. Referindu-se la imensul succes la public, semnalat in repetate rinduri, si nu totdeauna cu satisfactie, autorul cronicii (la voi. Pirin PianinA) oferea una dintre cele mai pertinente explicatii vizind planul mai larg al liricii interbelice: „intr-un moment de evolutie a conceptului de poezie, in care se rupea contactul cu publicul, poezia lui Topirceanu se deosebea tocmai prin caracterul ei cordial si direct, de nou stil de sensibilitate, individual, sugestiv si impopular".



Prompta si indeobste simpatetica a fost critica de la Viata romaneasca si de la Adevarul literar si artistic, in suita studiilor lui G. Ibraileanu si M. Ralea. Despre cartile lui G. Topirceanu se rostesc nu numai cronicarii, dar si poetii, ca mereu prezentul Demostene Botez iar mai tirziu, ca devotata prietena Otilia Cazimir, autoarea si a primei editii de Postume. Articole entuziaste scriu Izabela Sadoveanu, inteligentul I. D. Suchianu si delicatul N. I. Popa, cu mari exagerari, profesorul Octavian Botez, care-l compara pe memorialist cu Merimee si Maupassant, si destui critici ocazionali. Din acest cor ce l-a sustinut cu simpatie pe G. Topirceanu aproape doua decenii se distinge vocea unui mare poet, cel mai indepartat ca formula artistica de aceea cristalizata in Parodii si Balade. E vocea discreta, insa profunda, a lui Al. Philippide, care, in afara citorva idei intrate oarecum in domeniul public, inca de la primii comentatori, insista asupra constiintei scrisului, a respectului manifestat de G. Topirceanu pentru munca literara, intr-un moment cind se purta neglige-ul stilistic, arma cu doua taisuri a generatiilor mai noi. Parca vrind sa raspunda acelora care nu vedeau in versurile celui mai popular poet al epocii decit o melodioasa si amuzanta muzica usoara, Al. Philippide tinea s-o spuna cu toata greutatea cuvintului sau de excelent cunoscator al poeziei romanesti si universale. In Balade vesele si triste „e mai multa mihnire decit veselie, mai multa amaraciune decit voie buna si mai mult sarcasm decit ris vesel". Adica mai multa gravitate.



Despre comic si tragic, vorbea si Mihail Sadoveanu in raportul de propunere a lui G. Topirceanu ca membru corespondent al Academiei Romane. Si tot acolo, despre arta lui agera, legata de buna traditie si despre Balada mortii si Balada muntilor, care l-ar aseza pe autor alaturi de „marii nostri poeti nationali". Dar aceste cuvinte aureolate nu apartin unui critic, ci unui prieten, chiar foarte bun prieten, si ele trebuiesc intelese ca atare, cu intreg subtextul lor afectiv.

Tot opinie de prieten este aceea a lui Tudor Arghezi, dar exprimata nu intr-o circumstanta oficiala, ci pe o jumatate de pagina liliputana a Biletelor de papagal, unde aflam poate cel mai sugestiv portret literar al poetului si al omului din epoca gloriei sale. Impresionanta aici pe linga stiuta arta de vraci a cuvintului, mi se pare puterea de penetratie critica a lui Tudor Arghezi in descifrarea citorva linii de forta ale operei. Antologia noastra nu s-ar fi putut lipsi de o asemenea pagina memorabila, care face sa paleasca destule si uneori neinspirate notatii „profesioniste".



„Intre figurile din circul nostru literar, pe care le imita pe toate, pe toba, pe cal, cu burta la pamint, in orchestra si sus pe fringhii, Topirceanu are o figura a lui, maimutarind, pe linga oameni si scriitori, invizibilul atitudinilor interioare si sentimentale, considerate ca niste animale schioape, cu coada prea lunga sau retezata. Pe dedesuptul senzatiilor proprii, el intinde capcana si nimic nu-i mai tragic decit aspectul unei hermine sufletesti zbatindu-se cu picioarele albe in maselele arsenalului de unelte, ale acestui fabricant de metale nichelate si de cirji. Caricaturist verbal si scamator fara pereche, tendinta sincer nestapinita si subconstienta a dibaciului ironist, subtil poet, fraged iconar si splendid provizoriu, cind vrea sa scinteieze, ca un bob de roua momentan, prins intr-un suris de garoafa, este volatilizare a tot ce atinge contactul inteligentei lui incandescente".

Si iata si o schita - nu fara anume tenta parodistica - de portret psihologic al omului vazut in mediul sau tipic: „L-am gasit odata la Iasi locuind pe panta unei strazi necirculate, o camera spinzurata ca o colivie, de zid. Era o locuinta de fantezie cu intrarea parca pe fereastra si cu iesirea pe cos. Daca sedeai pe scaun aveai impresia ca gravitezi spre rasarit si, in picioare, iti venea sa te culci pe tavan. intr-un comanac de calugar, cu captusala rosie, el crestea o veverita sau o nevastuica, nu-mi aduc aminte, care il cunostea. il cunosteau si mustele, si paianjenii, si toate vietatile, afara de cele domestice, se lipeau de el robite prin simpatie".

Al treilea mare moment al receptiei critice a poeziei lui G. Topirceanu de pina la razboi il puncteaza G. Calinescu in capitolul Istoria literaturii romane de la origini pina in prezent, care pornea de la citeva cronici publicate mai inainte in Adevarul literar si artistic. Autorul nu intirzie sa constate cele doua atitudini amintite, ce se manifestau fata de atit de popularele Balade si sa le califice pe fiecare in parte exagerate. in locul formulelor neavenite de „poet mare" sau „poet minor", el o propune pe aceea, provizorie si eufemistica, de „poet al universului mic". inclinind sa creada si el, pentru o clipa, ca Parodiile s-ar datora numai „observatiei si virtuozitatii", G. Calinescu isi ia un recul atunci cind se afla in fata unor texte in care simte altceva decit simpla joaca si indeminare facila. Totusi - revine criticul asupra opiniei initiale prea transante - se poate observa la el acel fenomen de uitare in model care e chiar semnul clasicei inspiratii. Parodiind pe Homer, poetul uita ca parodiaza si se lasa furat de elanul epic". Si mai uimitoare i se par Blestemele, izvorite din capodopera argheziana. Dupa examinarea acestor exemple, intr-adevar elocvente, comentatorul ajunge repede la o concluzie care-i vizeaza pe adeptii ideii minimalizante ca poezia lui G. Topirceanu ar fi o impietrita proiectie cerebrala apartinind mai degraba artizanatului decit artei. „Inteligenta critica - intreaba insidios si polemic G. Calinescu. E prea putin. Avem de-a face cu un mimetism superior, care presupune putinta de a trai pe felurite chei muzicale". Si parca nesatisfacut de acest raspuns, totusi incomplet, criticul ia in discutie, dupa Ralea, problema comicului (si in editia revazuta si preocuparile teoretice ale lui G. TopirceanU), fiind de parere ca „poezia umoristica" este un nonsens.



Trecind la Balade, G. Calinescu surprinde cu intuitia lui critica exceptionala poezia naturii, fiorul solitudinii, simtul gravitatii si al sublimului in proiectarea fantastic-joviala a Mumii-Padurii din Balada muntilor, al marii invalmasiri animale, poezia singuratatii din Balada popii din Rudeni, descoperind chiar „emotia" si „misterul" a caror „absenta" o reprosa prea categoric E. Lovinescu: „Nu este cea mai buna, dar cea mai lustruita, cu un aer nemiscat de diorama, ca scenele de iarna din pictura olandeza, este Balada popii din Rudeni, remarcabila prin acelasi mister al singuratatii"

G. Calinescu nu s-a oprit asupra Baladei mortii (probabil pentru ca o facusera mai toti dupa G. IbraileanU) si n-a incetat sa dezvolte, pe cit ne-am fi asteptat, nici propozitia ca G. Topireeanu e poet al universului mic. A izbutit insa altceva, sa stabileasca un echilibru intre antiteze, sa fie un element de pondere intre zelatori si negatori, printre cei din urma fiind chiar elevul sau, foarte tinar pe atunci, Al. Piru, care publicase un aspru articol in Jurnalul literar. E posibil ca judecata finala din Istoria literaturii romane sa-l nedreptateasca intr-un fel pe poet prin ignorarea unor laturi ale scrisului sau (fondul melancolic, arta de miniaturist si de mester al cuvintului privite cu suspiciunE), dar a le raspunde celor cu simtul masurii ca G. Topireeanu „nu e niciodata atit de facil, incit sa nu fie poet" - insemna, cu citi bemoli adaogati la o cheie, o recunoastere decisa a valorii. Critica postbelica avea sa-si scrie, desigur, propria partitura, dar care, mai devreme sau mai tirziu, va trebui sa tina seama de bemolii lui G. Calinescu.



Destinul Baladelor si Parodiilor dupa razboi si mai cu seama dupa 1950 a fost, sub raport editorial, pe masura succesului lor de public. S-au publicat editii dupa editii, inclusiv aceea completa si critica. Exegezele nu s-au lasat nici ele prea mult asteptate. intr-o epoca in care poetul cel mai cotat era aproape necunoscutul A. Toma, cind T. Arghezi. G. Bacovia, Lucian Blaga, Ion Pillat, Ion Barbu, Vasile Voiculescu cu figurau in manuale, si disparusera si din biblioteci, G. Topireeanu, beneficiind si de incontestabila lui popularitate, a putut sa para ca un poet de prima marime. Sa recunoastem ca nu era prea greu intr-un peisaj in care culmile ramineau acoperite de imense pete albe. Si daca s-ar fi exagerat numai in situarea poetului foarte sus pe scara valorilor, fapt care se mai petrecuse, aminteam, in articolele prea lirice scrise de ceolaboratorii din cercul Vietii romanestii Ca si in cazul lui Eminescu, din opera caruia se exaltau poezii ca Viata si Junii corupti, se incerca si in cazul, totusi cu mult mai modest al lui G. Topireeanu, depistarea sensurilor sociale ale umorului, prin fortarea interpretarii si prin stabilirea unor echivalente nu o data artificiale.

In timp, critica a inceput sa se maturizeze si sa elimine treptat rigiditatea criteriilor sociologizante, cistigind in suplete si in puterea de judecata, ce devine mai obiectiva si mai aplicata la realitatea operei, inclusiv la aspectul ei social. Se reia firul traditiei marii noastre critici interbelice, si in primul rind a lui G. Calinescu, acela care fundamentase cel mai sistematic ideea ca istoria literaturii este o istorie a valorilor estetice si care aseza pe noi temeiuri cercetarea literara.



Pe acest fundal si continuind o actiune initiata de revista Viata romaneasca inainte de razboi (v. articolul Picturile lui G. TopireeanU) are loc o larga investigare a vietii si operei poetului. Primul care-i rasfoieste caietele de versuri din tinerete, numeroase note despre teoria comicului si unele carti din biblioteca (mai ales filozofie si psihologiE) va fi tot G. Calinescu, aflat acum intr-o adevarata fervoare documentaristica. Se publica totodata corespondenta lui G. Ibraileanu catre G. Topireeanu (de catre Const. CiopragA), fragmente inedite din romanul Minunile Sfintului Sisoe, poezii, conferinte, scrisori (de catre Al. SandulescU). Se acumuleaza astfel un bogat material pe care acesta din urma vrea sa-l foloseasca in monografia din 1958 si in editia critica din 1970-l971. Valoarea lor este in primul rind una documentara, nu fara unele noi punctari critice cu privire la poezia cotidianului si poezia naturii, la evolutia poetului de la sentimentalism la ironie si autopersiflare, la calitatile, si ele mai putin stiute, ale fabulistului, la geneza parodiilor (despre care glosase si St. CazimiR). Se insista asupra „universului mic" si a artei miniaturale, amintind sau prefigurind jucariile" lui Tudor Arghezi, se fac raportari la Eminescu si la poezia populara, la Grigore Alexandrescu si Anton Pann, la V. Alecsandri si Duiliu Zamfirescu, pe o alta linie, la Edmond Rostand, din care G. Topireeanu intentiona sa traduca Cyrano de Bergerac. O atentie speciala se arata prozatorului, ca autor de jurnale intime, dar mai ales al romanului Minunile Sfintului Sisoe (inclusiv dosarul sau de creatiE), pe baza carora exegetul stabileste o paralela cu La revolte des anges de Anatole France.

In monografia sa din 1966, Const. Ciopraga intregeste unele aspecte ale biografiei literare, pune mai pregnant in lumina pe critic sipe publicist, pe omul de teatru din incercarile sale ramase neditE). in interpretarea poeziei, subscrise mai vechii idei ca G. Topirceanu e un creator de tip clasic, relevind un lirism cenzurat de ratiune, oscilind intre umor si tristete, dualitate extinsa si la alte nivele, ca de pilda, la acela al stilului, unde se examineaza functia umoristica a neologismului, de care se ocupase si T. Vianu in Arta prozatorilor romani. Notatii fine contine monografia despre coloristul din pasteluri si despre proza satirica, in care se presimte un spirit voltairian. Echilibrat ocolind sistematic excesul, Const. Ciopraga il scoate pe G. Topirceanu mai grav si mai liric decit o facuse G. Calinescu, dar nu-i trece cu vederea prezenta totusi sporadica in poezie a marilor probleme ale existentei, aspectele superficiale, prea deasa alunecare in cronica facila, cu deosebire in volumul Migdale amare.

Dumitru Micu, in capitolul pe care i-l rezerva in cursul sau de istoria literaturii romane, inceput de secol (1970), ii numeste, poate cam restrictiv, pe G. Topirceanu poet al lumii umile si al „micilor vibratii". in atitudinea sa de simpatie, de intelegere pentru cei mici, fara aparare, s-ar caracteriza substanta poeziei in discutie, pe care o comenteaza cu patrundere, fara a forta lucrurile, si din unghiul semnificatiilor sociale. in ciuda protestelor sale, autorul era un sentimental si un contemplativ - remarca ce merita a fi subliniata -umorul avind functia nu de a nimici sentimentul, ci de a-i intari expresivitatea. Se fac de asemeni sugestive trimiteri la poezia lui Eminescu si Tudor Arghezi. Si Dumitru Micu zaboveste, cu o rabdare didactica, in sensul bun al cuvintului, asupra calitatilor de prozator si de critic literar, laturi ale activitatii scriitorului analizate mai pe larg de catre exegeza postbelica.



Un studiu monografic putin cunoscut este acela datorat lui Dinu Pillat, scris, dupa cit se pare, prin 1956-l957, (cind si aparea un capitol in Studii de istorie literara si folcloR), dar publicat in intregime postum, in 1978. Spre deosebire de monografiile citate (s-o amintim si pe aceea a lui Virgiliu EnE), care sint foarte solid armate din punctul de vedere al informatiei istorico-literare, insa ramin, intr-un fel sau altul, tributare principalelor sinteze anterioare, studiul lui Dinu Pillat incearca sa se detaseze ceva mai decis de inaintasi. Sigur, nu se poate desprinde cu totul de zona de atractie calinesciana, care-l face sa elimine prea transant umorul, ca reflex al inteligentei, din sfera poeticului. Totusi, ca si maestrul sau, ii recunoaste parodistului fantezia umoristica. Originalitatea lui Dinu Pillat sta in alta parte. El este singurul exeget care constata ca ponderea numerica a poeziilor lui G. Topirceanu nu reprezinta in esenta opera unui autor comic. Centrul de greutate e pus pe „atentia lirica acordata naturii" (inclusiv omului, ca in Balada mortiI), inca un argument si poate cel mai convingator dintre toate pentru respingerea tezei „ca nu aveam de-a face cu un simplu cronicar vesel". Parca voind sa combata clasicismul, ca efect al cenzurii intelectuale, Dinu Pillat considera ca G. Topirceanu nu e un peisagist clasic; el lucreaza de obicei in acuarela, fara sa abuzeze de culoare, cu o delicateta, gratie si luminozitate desavirsite. Expediind oarecum restul operei, criticul crede ca versurile poetului naturist sint cele mai consistente si ca ele s-au intiparit asa de adind in constiinta literara, „incit au generat si imitatori". Nu mai prejos decit poezia este, dupa Dinu Pillat, proza lui G. Topirceanu.



Cu toate exagerarile ei, mai ales din prima etapa, istoria literara post-calinesciana a izbutit sa mentina un echilibru al judecatii critice si sa puna unele accente noi, care fac sa iasa mai putin in prim plan atit fondul sentimental si melancolic, sa spunem grav, al Baladelor, cit si factura lor clasica, mai exact traditionalista, care ne recomanda, oricite suspiciuni am avea, o exemplara constiinta artistica. Sigur, efuziunea lirica nu atinge cote prea inalte, raminem uneori cu nostalgia „nelamuritelor ecouri", insa ea incorporeaza si clipe de autentica poezie, mai cu seama a naturii si a cotidianului, in fata caruia poetul a adoptat o atitudine a lui, de mult recognoscibila, a unei tristeti convertite in autoironie, in acel contaminant pince sans rire, de unde si imensa lui popularitate. Controversat multa vreme, astazi, probabil, intr-o mai mica masura, caci critica s-a aplecat in genere cu atentie si discernamint asupra sa, G. Topirceanu ne apare mai ferm situat in peisajul literar din primele decenii ale secolului. Refuzind aproape cu ostentatie modernismul, desi nu fara unele nuantari, declarindu-si admiratia pentru Arghezi si Minulescu, pentru Baudelaire, Verlaine si Laforgue, poetul face figura aparte si in tabara „adversa", unde e greu sa-l asezam alaturi de O. Goga sau de mai tinerii Ion Pillat si V. Voiculescu. Si nu numai din cauza diferentei de ampliturdine, ci si a sunetului propriu, ce se distanteaza simtitor de tonalitatea poeziei (bunE) de la Samanatorul sau, mai tirziu, de la revistele cu aceeasi orientare estetica. G. Topirceanu este un eminescian trecut prin Caleidoscopul lui A. Mirea, inrudit cu neoromanticul St. O. Iosif, dar mai ales cu spiritul incisiv si artist al lui Dimitrie Anghel. Structura lui bivalenta, descifrata inca din primii recenzenti, intrupa calitati fundamentale a doi dintre cei mai talentati poeti ai inceputului de veac si le dadea o noua amploare si rezonanta. Nu tot ce a scris G. Topirceanu rezista (e oare numai cazul sau?), dar, spre deosebire de multi altii, a avut momentul si chiar epoca lui de glorie, dupa care a mai pastrat viguros un simbure de prospetime lirica si a oferit un exemplu, rar, de aceea ce inseamna respectul artei cuvintuiui. Critica nu-l raporteaza fireste numai la acel reper al zenitului, ci la intregul camp literar, din perspectiva caruia se pot observa si stabili mai bine valorile. Si G. Toplrceanu este, cu certitudine, una dintre ele, chiar daca nu din primele rinduri.



Referate

Poeziile poetului






Copyright 2018 © Poeziile sunt proprietatea poetilor. Toate poemele sunt reproduse in scop educational pentru informarea utilizatorului.Contact (Poeziile.com - Portal de poezie romaneasca )
Mari poeti romani