Poeziile.com - Home

  Parola? Creare album poezii
Poetii clasici ai literaturii romane Poezii frumoase pe teme Poeti membri ai clubului poetilor tineri Poeziile mele


 
Poetul zilei
Ion Stratan
(1955 - 2005)

16 Poezii

Poezia de azi

Cornul de aur al baiatului
de Mircea Ivănescu
scena de dimineata — cornul sunand departat,
prin hatisurile albastrii, chemarea la vanatoare — glasul

Citeste Poezie completa
 

 

 

Ghicitori
Povesti
Top 40 poeti
Top autori

 

   
Cautare avansata




































Poetul Topirceanu - un umorist

Poezii Balade Parodii Fabule Teatru Traduceri Cantece
Topirceanu nu este un umorist. Sau atunci ar trebui sa spunem acelasi lucru despre Hugo, Baudelaire, Valery, Eminescu, Nietzsche, Laforgue si multi altii. Caci toti marii poeti au momente cind „fac haz" de absurditatea lucrurilor, de sarmanele excrocherii cusute cu ata alba ale Destinului. Acest umor este filozofic - si atunci este sarcasm; sau este rau - si atunci e ironie; sau e pur si simplu amuzant; in tot cazul insa nu se poate fi poet daca lipseste aceasta atitudine umoristica permanenta in fata lucrurilor.

A avea un zimbet - cum zic francezii - „goguenard" in fata Naturii, a privi intreaga aceasta Natura ca pe o comedie curioasa, ca pe o farsa inepta, induiosatoare si adevarata, ca pe ceva totodata ridicol si serios, ridicol pentru ca universul e plin de cusururi, serios pentru ca nu poate fi altfel; a privi cu ochi amuzanti si gravi la aceasta „panarama" este de competenta nu a umoristului, ci a unui personaj cu mult mai prestigios decit dinsul, anume: de competenta Poetului (poate, chiar a lui Dumnezeu, cu care poetul are atitea trasaturi in comuN).



Topirceanu nu era umorist. Era poet. Cind a prezentat odata directorului unei trupe de reviste din Bucuresti o serie de „numere" de versuri, directorul a refuzat. Gasise cupletele fara haz. Ceea ce nu i s-ar fi intimplat lui Caragiale. Acesta era intr-adevar umorist, adica (si asta e poate cea mai buna definitiE) avea „mania omenesculuf, ii placea sa priveasca pe om si numai pe om; ceasornicaria lui il interesa prodigios; il indigna si-l facea sa rida. Dar incolo de aceasta ceasornicarie, nu-l mai interesa cu adevarat nimic. Umoristul ignoreaza „Natura". Sau atunci o trateaza ca orice alt cetatean, facind-o obiect de stiinta sau obiect de admiratie. Umoristul nu stie a avea atitudine umoristica in fata naturii. Aceasta curioasa conduita apartine numai poetului.

Cautati in opera lui Eminescu. Nu veti gasi aproape nici un rind unde natura sa fie descrisa numai pentru pura si simpla ei frumusete. Plopii fara sot, lianele din apa, nourii lungi pe sesuri, miscatoarea marilor singuratate, vintuirle, valurile - toate elementele naturii sint la Eminescu impletite cu subtile semnificatii umane, deopotriva sordide si res-plendescente, ironice si terifiante. Acel umor cosmic - care nu e sarcasm, caci poate contine induiosare si ceva cald, parintesc - zimbetul indulgent al lui Dumnezeu fata de copilul sau: universul - il gasim neincetat la Eminescu (si asta nu numai in „Scrisori" unde e doar mai imediat evidenT).





La Topirceanu amestecul de lucruri si de omenesc, ambele invaluite cind in grava si mareata frumusete, cind in ironica absurditate, constituie o substanta poetica riguros identica cu aceea din versurile lui Eminescu, pentru ca reputatia lui de inalterabila gravitate constituie o exagerare egala si inversa fata de aceia care facea din Topirceanu un fel de Print al HumoristiloR).

Urmariti, pas cu pas, drumul calare al Popii Florea din Rudeni. Veti vedea cum colaboreaza stihiile cu omul; cum iarna se combina cu reumatismele si ninsoarea cu betia; cerul face tovarasie cu plosca parintelui, cu vointa lui Dumnezeu, cu omatul.

La un adevarat poet, cosmicul si omenescul nu pot sta separat, intre aceste doua categorii ontologice schimbul e curios si, ca sa zicem asa, foarte reciproc. Elementul material serveste de supapa ironica elementului psihologic, si viceversa. in fata primejdiei de inaltime morala excesiva, situatia cosmica intervine si reduce splendoarea omenescului la justele lui proportii. Sau daca, dimpotriva, natura descrisa risca sa fie prea frumoasa, semnalarea unui detaliu uman ne reco-boara la realitate (si ne permite un nou demaraj in altitudine: de aici utilitatea estetica a humoruluI).

Alegeti, la intimplare, oricare din „rapsodiile" lui Topirceanu, sau in genere, oricare din peisajiile lui. Amintiti-va acea descriptie a primaverii, a carei „actiune" se petrece in punctul geometric de intersectie dintre Univers si ograda unui mahalagiu iesan. Observati regia poetica a lui Topirceanu. Cind tabloul risca sa devina „prea" frumos in ordinea naturala, se aplica antidotul humoristic al omenescului. Si atunci, trei efecte: batjocura, induiosare si aparitia unei frumuseti noua, egala cu cea care fusese intrerupta. Versurile:



Peste toata harmalaia

Trece-n zbor un fluture. evoca un peisaj atit de frumos si limpede (acea diagonala pe care drumul imaterial al fluturelui o face - ca un gest de sfintire si purificare -pe deasupra „pasiunilor" desteptate de primavara in ograda romanuluI) incit poetul e cuprins de panica - frica de a se intepeni in frumusete. Si atunci darima aceasta frumusete, cu versurile urmatoare:







Pe trotuar, alaturi salta

Doua fete vesele

Zau ca-mi vine sa-mi las balta

Toate interesele!





Dar e o darimare creatoare; caci s-a fost numaidecit nascut un alt tablou, de astadata fabricat exclusiv cu omenesc, si de o poezie tot atit de mare. Caci acel cuplu care „salta" este o alta din miile de pulsatii ale primaverii; cele doua gisculite care spun prostioare pe ulita capata deodata ceva grav, vibrant ca o muzica venita din strafundurile Universului. Este una din notele pe care le cinta primavara. Cele doua eleve de externat isi ineaca mediocritatea in participarea lor la o semnificatie sublim casnica, egala cu aceia a lotusilor si a narcisilor, a puiului de musca iesit la soare sa-si usuce labele, a motanului care miauna, a pasarilor migratoare, a gizelor care depun la soare oua microscopice.

Nu este un umorist Topirceanu. Cetiti cea mai aparent umoristica dintre poeziile sale: In jurul unui divort, care mai are si, pe linga alte toate, particularitatea de a fi, formal, un fel de nuvela in versuri.

Desigur, materialul povestii se compune dintr-o droaie de mitocani de provincie, fotografiati in flagrant delict de grotesc, de meschinarie, timpenie si nedemnitate. Decit mai cetiti o data, de doua ori bucata (literatura nu se ceteste; se recetestE). incet-incet ridicolul se estompeaza; mai intii se preface in simplu haz, intr-un dispret mai moale, mai dulce; oamenii care misuna in jurul divortului par din ce in ce mai multi, mai mici si mai induiosatori pe masura ce lecturile repetate ne fac sa-i privim mai de sus.



Intocmai ca satele si cimpiile vazute din balon, romanul in versuri al D-lui St. Popescu, considerat de la inaltimea lecturilor repetate, capata o structura noua si altfel coerenta, o structura de harta, cu drumuri sistematice, curente constante de marfuri si ginduri. Descoperim atunci ca Topirceanu n-a vrut sa ne povesteasca o intimplare, ci a vrut sa registreze un „chasse-croise" de pareri personale, incrucisarea mai multor vinturi de idei, formarea si curgerea la vale a acelor torente sentimentale care-s opiniile colective.



Unii spun ca Misu singur e de vina,

Ca la ei in casa. etc. etc.



Total 32 de versuri, care dau acestui prim curent de ginduri toate vijeliile de gama cromatica, ascendenta si descendenta, a vin-tului. Versul al optulea:



Este bunatatea personificata! indica o recadere la zero; cel urmator:



Ca-nainte Zoe pina nu-l luase



Incepe o noua suire; versul al douazeci si cincilea:







Dar mai e un lucru mai fenomenal:

Misu St. Popescu este imoral!

indica, in mijlocul unei suiri, o intensificare a acesteia, un crescendo al vijiitului ascendent.

De la strofa doua (versul 33), vintul incepe a sufla din alta parte:

Altii spun ca totusi nu-i de vina el, etc. Si tot asa, cu puncte culminante si recaderi la nivelul de origine. Astfel e acel „altfeV (subliniat de autoR) din versul 61:

El putea desigur altfel sa se-nsoare, —



Apoi, din nou, schimbare de vint (versul 75):



Altii spun ca Zoe, la madam Lipan, etc.



In sfirsit, ultima strofa:







Toate astea insa n-au nici un temei,

Ca nu stie nimeni ce-a fost intre ei.

Vineri, toata lumea a putut sa-i vada

Amindoi alaturi, brat la brat, pe strada

Ei, si stiti, aseara, dupa ce-a stat ploaia,

Ce-a aflat Tantica de la Procopoaia

Cind s-a dus sa-i ceara un model de sort?..

Ca madam Popescu nu mai da divort.





Aceasta ultima strofa nu e, cum s-ar putea crede la o lectura superficiala, o revenire la fapte, la realitatea obiectiva, de unde pina atunci, nu ni se zugravisera faptele, ci oglindirea lor in curentele de opinie, simpla lor reflectare in miscarile pasionale ale tirgului. Sa nu uitam ca, prin aflarea acestei realitati, diversitatea opiniilor n-a incetat; dimpotriva a renascut, mai vijelioasa ca niciodata. Caci daca a fost ce a fost cautarea unei explicatii plauzibile a divortului eventual, toate aceste-as nimic pe linga ipotezele suscitate de impacarea sotilor nostri. Povestea nu se termina deci cu o elucidare, prin fapte, a problemei, ci cu o reincepere a supozitiilor, o declansare de zeci de alte interpretari, trecute din gura-n gura ca moleculele de apa ale unui riu care curge. Poezia se termina deci cu declansarea unui al doilea potop de supozitii noua; si povestea se opreste tocmai pentruca povestitorul nu le mai poate urmari.



Cu doua cuvinte, doua singure cuvinte, Topirceanu indica toate acestea. Cuvintele: „Ei, si". Sa se observe absurditatea voita a acestui „Ei, si". Dupa ce povestitorul ne informeaza direct ca cei doi soti s-au impacat, trece, foarte animat, ca la un corolar, ca la un efect, ca la un fapt nou rezultat din cel precedent, trece la vestea ca cei doi soti s-au impacat. Pare idiot a spune:

„Tota lumea a vazut pe sotii Popescu impacati. Ei, si stiti mare noutate? Sotii Popescu s-au impacat!"

Decit cele doua impacari n-au acelasi sens. A doua este impacarea transmisa prin gura si imaginatia Tanticai si a Procopoiaiei si a altor „citeva persoane". Topirceanu, prin acel „ei, si" in aparenta absurd, a trezit, violent, atentia cititorului asupra profundei deosebiri dintre faptul-fapt si faptul devenit cancan, devenit vint de idei, fluviu de rationamente pasionale curgind in serpuiri capricioase pentru a deservi „nevoile" morale ale cutarei regiuni spirituale a tirgului. Si acestea toate, Topirceanu le-a facut tocmai pentru a arata ca bucata nu este o poveste unde, la sfirsit, faptul real, aflat direct cu ochii, a curmat brusc toate comentariile, inecind in ridicol si pitoasa inutilitate pe comentatori - ci ca bucata e o simfonie complicata de arii multiplu fugate si contrapunctate.



Repet vorba de adineaori. De la inaltime unei a patra sau a cincea lecturi, nu mai vedem deloc niste caraghiosi provinciali care-si sopotesc mahalagisme, ci o harta compusa din curente care o brazdeaza in toate directiile, harta unei tari morale, o bucata din aceasta tara mare a lui Dumnezeu care se cheama Universul. Aci ca pretutindeni, Topirceanu integreaza detaliul prozaic si ridicol-omenesc in imensitatea Universului. Certurile lui Zoe, Misu, madam Stamate, Jorj Atanasiu, Goldman de la Credit, se prefac intr-o harta de „curenti" suflind in toate sebsurile. O roza grafica a vinturilor; si aceasta harta apare - ceea ce in fond si este - ca o portiune de cosmos. Nicaieri ca in aceasta poezie materia nu este mai rebarbativa pentru o astfel de „reducere la universal". Este unul din tururile de forta ale autorului. Mult mai grea intreprindere decit aceea din Balada chiriasului, unde de la inceput ideea era poetica (neastimparul, soarta nedihnita a „chiriasului trecator in scurtul popas al vietii"). In jurul unui divort e facuta numai din detalii prozaice; din sute de fapte banale, nume caraghioase, convorbiri triviale. Decit ele-s distribuite astfel incit compun atmosfere, virtejuri de pasiuni, de socoteli, ambitii, resentimente. Si, la urma, dupa toate aceste compuneri, ne trezim geografi in fata unei harti reprezentind una din gradinile lui Dmnezeu. Un sentiment superior comic de inutilitate este provocat de invirtirea in loc a cancanurilor, de acel perpetuum mobile de vane investigatii colective, care se ciocnesc sau se sprijina intre ele ca valurile absurde ale unui ocean.



A fi poet inseamna a face doua lucruri: a dovedi ca realitatea fundamentala e visul:







Atunci lumea cea gindita, pentru noi avea fiinta si, din contra, cea aevea ne parea cu neputinta.





Cit despre cea de-a doua obligatie a poetului, ea consista din a preface vulgarul in cosmic. Ginditi-va la toate banalitatile, amanuntele sordide si prozaice prefacute de Baudelaire in tablou parca destinat elegantelor distractii ale unui zeu; ginditi-va la toate platele idei fizico-astronomice sau istorico-politico-economico-sociale din care Hugo facea versuri trezitoare de fiori metafizici; ginditi-va la subiecte la trenul, cosul de fabrica, banii, exodul rural si alte asemenea sarbede lucruri impamintenite de Verhaeren in tara poeziei. Ginditi-va ca a fi poet este a transforma in poezie ceia ce nu-i - ceia ce in cel mai inalt grad nu-i; „din indemnuri pentru vite" a „ivi cuvinte potrivite", cum spune Tudor Arghezi.

Eminescu si Topirceanu sint foarte interesanti daca ii comparam din punctul acesta de vedere, al celor doua atribute poetice fundamentale. La Eminescu preocuparea de a impaminteni prozaicul in poezie este secundara; cultivarea lumii visului este indeletnicirea lui de tot momentul, care face ca versurile lui - cum zice foarte bine D. Calinescu sa „traga la somn". Fiindca cuvintele lui Eminescu sint extrase din fundul visului, de aceea vorba lui - cum tot D. Calinescu zice - este „o vorba gustoasa si putin statuta", ca vinul vechi care astfel capata un buchet „prin care-l recunosti numaidecif.

Dimpotriva, Topiceanu considera ca principala cealalta indatorire, aceia de poetificare a ceea ce e apoetic. Citeodata, amorul lui pentru aceasta operatie este atit de mare incit innobilarea roturierului e platita cu recaderea in rotura a blazonatului. Balada chiriasului incepe asa:







Trec anii, trec lunile-n goana si-n zbor saptaminile trec Ramii sanatoara, cucoana, ca-mi iau geamantanul si plec.





Primele versuri sint, ca sa zicem asa, nobile din nastere. Trecerea fatala a clipelor mari si mici este mateiial deja poetic. Dimpotriva, continutul versurilor 3 si 4 este ticsit de vorbe „ordinare", expresii cotidiene, net vulgare.

Decit lui Topirceanu i-a placut sa inverseze toate aceste stari civile. Asa cum a legat el cuvintele strofei, primele doua versuri devin niste plate informatii obiective. Caci arunci cind esti chirias, trecerea timpului e o categorie juridica, foarte mult economica si foarte putin filozofica. in schimb, cind esti chirias, a fi chirias nu e o notiune de drept, ci un fragment de epopee, un indicator de nostalgii, de avinturi, suferinte, curiozitati si neimpliniri. Acel:



Ramii sanatoara, cucoana, etc. are, atit prin forma lui apostrofala si solemn declarativa, cit si prin obiectul sau: plecarea, schimbarea, hotarirea - cum ar zice Haraucourt - „de a muri putin", ceva cu mult mai liric decit placida constatare a banalei treceri a timpului, consemnata doar putintel mai literar in versurile 1 si 2.

Este aici un exemplu tipic de transmutatie intre poetic si prozaic, si care da masura puterilor lui Topirceanu in aceasta privinta.

Cele doua atribute poetice fundamentale: cautarea visului si poetificarea prozaicului, sint usor antagoniste, in sensul ca visul ofera materiale de cele mai multe ori poetizate-gata, iar, pe de alta parte, pasiune a impamintenirii lirice si epice a banalului si a ordinarului presupune o cautare inversa, adica nu atit in lumea visului, cit in aceea a platei vieti cotidiene. De aici acel farmec cu „tragerea spre somn" la Eminescu si din contra, „tragerea spre veghe", spre ris, suris, incintare vioaie si fermecare prin limpiditate, la Topirceanu. De aci parfumul greu, de lucru „gustos si statuf la primul si, dimpotriva, sonoritatile nete, fm decupate, cizelate cu acurateta de orfevru, pe care le gasim in stilul celuilalt.

Eminescu si Topirceanu stau pe cele doua puncte culminante ale celor doi poli poetici posibili. Cind va mai trece vreme, se va vedea cit de mult acesti doi diferiti poeti seamana intre dinsii. Seamana pentru credinta lor religioasa, in Poezie si-n destinul Poetului, adica a omului menit pe aceasta lume sa „iveasca cuvinte potrivite"; seamana pentru truda cu care amindoi adunau vorbe si teme si motive de constructii viitoare; seamana pentru intelegerea insuficienta din partea contemporanilor; seamana pentru minutiozitatea cu care-si slefu-iau de o mie de ori fiecare silaba; seamana pentru amorul rimelor rare, pe care il aveau amindoi; si mai seamana pentru o multime de alte lucruri, pe care le vom mai gasi poate in drumul nostru.



Caci acest drum nu se opreste aici. Vreau sa explorez fiecare colt din geniul poetic al acestui scriitor care, alaturi de Arghezi si de Eminescu, dovedeste ca poezia romaneasca a fost poate una din cele mai protejate ursitoare.

Referate

Poeziile poetului






Copyright 2018 © Poeziile sunt proprietatea poetilor. Toate poemele sunt reproduse in scop educational pentru informarea utilizatorului.Contact (Poeziile.com - Portal de poezie romaneasca )
Mari poeti romani