| ||||
|
| Poetul zilei | |||||
| |||||
| Poezia de azi | |||||
Grosimea pamintului de Nichita Stanescu De la o vreme pamintul are in jos osul bunicului meu cel mai frumos si mai jos de jos el are Citeste Poezie completa | |||||
| |||||
Nevroza
|
|||
|
Vezi toate poeziile poetului Mihail Saulescu
|
|||
|
|
|||
| I Cit ne-am schimbat de tare ! O ! mai sa nu ne stim "Si totusi, suntem tristi" Cum ne-am schimbat de tare ; zadarnic ne privim ; Si cum imi stai in fata, jurat sa nu te misti, Tu-mi pari o nenteleasa si vesnica mustrare : Cit ne-am schimbat de tare ! "Si totusi suntem tristi." in casa noastra strimta, la masa mea tacuta, Alaturea de mine ai stat de-atitea ori, Privindu-te cum ginduri marete te saruta "Nu suntem si acuma, alaturi, ginditori ?" Ce ne-a-ntristat atuncea ? De ce esti trist acum ? "Aveam de mers atita, si-am mers atita drum !" O ! cit de lunga cale si cit de trist popas ! Am mers cu-atita lume alaturi, si-ntr-un pas; Si-n urma tuturora pe drumuri am ramas ."Sa stim pe fiecare din mers si dupa glas !" II Parc-am trecut prin viata de zeci de mii de ori ! Parc-am trait, cu unul, in zeci de mii de insi ! Parc-am cules din parcuri cu zeci de mii de flori ! Parc-am suit toti muntii, prapastiosi si ninsi ! Si totusi, nicairea n-am fost si n-am batut, Decit la cite-o poarta inchipuita noua, Crezind c-o sa deschida, cu miinile-amindoua. Acel ce sta nauntru, sau vesel, sau tacut. Si totusi, nicairea nu ne-am oprit, - departe, Parea ca alte case ne-ar fi chemat mereu, Cu-o masa pentru care hambare-or sa-si deserte, Far'sa mincam vreodata, la ea, nici tu, nici eu Si totusi, nicairea nu ne-am uitat, trecind (Am stat la masa noastra tirzii si obositi), Si nici un parc din lume nu ne-a oprit vreun gind, Nici o carare-ngusta, pe munti incaruntiti. Si-acuma, cind ne-ntoarcem, nu suntem mai bogati, Caci tot ce-am strins cu teama si tot ce-am indraznit Am dat la toti strainii, si-am impartit la frati, Cind nici pe dinsii poate nu i-am imbogatit. Biet suflet fara aripi, atuncea, ce ne-apasa ? Tristetea celor care nu le-am putut vedea ? O fericire-ascunsa, departe, in vreo casa, Pazita-atit de bine ca n-am intrat in ea ? in fata mea stai totusi, tacut si obosit (Si eu sunt obosit), Si lumea-ntreaga pare azi si mai obosita (Si inima-mi, nauntru se zbate obosita). Iar Viata,-n casa nosatra, si ea s-a obosit. III Pe mina mea-nghetata sta fruntea mea fierbinte..* Eu o credeam cupola de visuri indraznete, Si ma credeam castelul cladit de tinerete S-o poarte inainte. Cupola asta insa s-a-ntunecat de mult ! Furtunile-s de vina sau soarele aprins; Ori cel ce, stind nauntru, cladirea si-a intins In calea lor prea mult ? Ce castelan amarnic ! Ce osti cari-au pierit! Azi, singur el se zbate, prin camerele goale, Pe lespezile albe, pling grelele-i sandale - Si,-n adancimi, sunt glasuri ce gem la nesfirsit. Iar sufletu-mi asculta ! Si nu stiu cine sapa, Mereu, in temelia ce trenv'.ra mereu, Ca timpul, cu-ncordare, temeinic ca o apa Si nemilos ca gindul ca nu e Dumnezeu. O ! nu stiu cine sapa ! Sunt ostile pierdute, Jertfite fara rost ? Sau alti dusmani acuma, incet si pe tacute, S-au apropiat de ziduri, cu noaptea adapost. Si-au inceput sa sape mai tare, si mai mult, Cu bratele crispate, cu ura si cu sete ; Iar greaua lor suflate e geamatul ce-ascult. Si sufletu-mi asculta ! Dar poate-i prea tirziu Si, chiar de-o fi devreme, castelul e pustiu. Toxinul disperarii zadarnic ar suna, Iar mina obosira abia l-ar legana. IV Si nu mai e nimica, si nu va fi mai trist; Caci a sapat dusmanul cu-o mina de artist Atitea santuri negre, atitea galerii Pe sub castelu-acesta cu camere pustii, Si-a pus atita iarba, sa zvirle un oras. Iar castelanu-asteapta, tremurator si las. Si nu mai e nimica. Ce groaznica tacere ! Tacerea celor care se vor indeplini. Cupola asta nalta vei sti pe ce putere Clocotitoare sade doar cind va izbucni Si castelanu-asteapta - Si asteptarea insasi e un dusman intrat Prin nu stiu care poarta a vreunui turn surpat. Si nu mai e nimica - nici frig, nici rau, nici bine. (O pasare ciudata pe-un turn a poposit.) O ! Nu mai e nimica ! O soapta nu mai vine ; Un glas nu mai tresare ; sta singele-amortit, in timple nu mai bate, nici nu mai curge-n vine. O ! Nu mai e nimica - nici frig, nici rau, nici bine. Aprinde Nebunia fitilu-i nezarit. Iar sufletul asteapta, tacut si neclintit. |
|||
Pune poezia Nevroza pe pagina ta Adauga link pe pagina web a site-ului tau. Poezii despre:
|
|||
Copyright 2024 © Poeziile sunt proprietatea poetilor. Toate poemele sunt reproduse in scop educational pentru informarea utilizatorului.Contact (Poeziile.com - Portal de poezie romaneasca ) |
| Mari poeti romani |