MIORITA

Cand sufletul arsese amurgu-i de fosfor,
Din mainile-asteptarii cazu o amintire;
Natura viitoare, desprinsa cu uimire
Din ramuri reci de sange, liane lungi de dor.

Si somnul dintr-o data nerabdator de mare
Imi fu o desteptare severa in adanc.
Ma logodeam cu Moartea si Intr-un larg de mare
Ii azvarleam din deget senin inel de gand.

Striga eternitatea salasluita-n mine,
Din fiecare lucru ii raspundea o sora
Si albele alaiuri, perechi, nuntind senine,
Urcau din fundul vietii, cu sufletul la prora.

Porneam spre curti eterne cu car de stele zestre
Dar ramaneau in poarta dureri domesticite.
Si-nchisa in iatacuri, cu brate ratacite,
Melancolia lumii se arata-n ferestre.