SARPELE

Aidoma cu apa alunecos si verde,
Iesit din lutul galben, din pietre si dudau,
Se cuibarise-n prunduri lumina sa-l dezmierde,
Nestiutor de bine, nevinovat de rau.
Vechi voievod al lumii cu varsta grea de stanca,
Domnea semet in zale de solzi peste nisip;
Venit din noaptea lumii nu-si scuturase inca
Nici roua de pe ganduri, nici visul de pe chip.

Simtind cum se preface prin chin si naruire,
Scapa din asprul cleste al trupului vargat,
Si ametit de vraja din tainica-nnoire,
Innaparlea pe prunduri un sarpe verigat.
Despotmolit ca gheata din aspra-ncatusare,
Se cufunda in raze si se urca-n senin
Si nu stia el singur in marea lui visare
De se umplea pe-ncetul cu soare ori venin.
La fel de gol de verde si unduios ca apa,
Plutea, idee pura, in sanul caldei firi,
Cand l-a zarit un paznic, si-l cioparti cu sapa.
Zvarlit din slavi in carne cu crancene zvacniri,
El n-a stiut, si-n somnu-i lupta sa se adune.
Catandu-se-n tarana faramele s-aleg,
Sipana ce amurgul s-a stins ca un taciune,
In fiece frantura s-a zvarcolit intreg.