| Atata stiu, ca era noapte, dar nu si veacul cand era
 Terasa de granit inalta parea-n lumina ca pluteste
 Si pe un cantec de teorba ca urca si se-nsufleteste,
 Pe cand mai jos nedeslusirea unui oras se resfira —
 Treptat mai stearsa si mai stinsa, pe cand, in sus,
 fara-ncetare
 Curgea o-ntreaga adancime si se largea o-ntinsa mare,
 O mare ce, netar murita, se tot ducea cu gand cu tot,
 Sub inserarea viorie si instelarea-nfloritoare,
 Cand spre-o planeta, cand spre alta, si dintr-un soare
 spre alt soare
 S-atata stiu: ca era noapte, si ca sa stiu mai mult nu pot,
 Decat c-acea terasa alba si largul cantec de teorba
 Erau si zbor nebun de aripi, erau si zbor de-nalta vorba,
 Dar spre-a cuprinde clipa de-aur n-a fost Parnas si nici Olimp,
 
 
 Si de-a fost ieri, sau cine stie in ce trecut de loc si timp,
 Se desprindeau din armonia ce departa de ea pamantul,
 Priceperi ce-n eternitate isi impingeau mereu avantul,
 Si ce spirale nesfarsite, naltimea nu-si mai masurau
 Nepravalindu-si-o vreodata nici chiar atunci cand coborau.
 Si hotarand ca-n tot ce este nu e nimic decat cuvantul,
 Caci singur el miscare sfanta, in orice par te sa-l trimeti
 Fiinta da oricand vointei, schimband-o-n sori si in planeti;
 Sau pestetot fluidizand-o in proteismul cugetarii,
 Ce poarta timpul, ca si locul in revarsarile miscarii,
 Si ce din ea destainuieste colori si forme si simtiri,
 Alcatuind chiar vecinicia prin nencetatele-i cladiri —
 Caci vecinicia ce nu-ncepe si nu sfarseste niciodata
 Se zamisleste-n toata clipa printr-o zidire nencetata.
 Dar punti de stele peste-abisuri muiau adancu-n stralucire
 Si se simtea ca-n orice parte e Dumnezeu, ca-n orice parte
 Aceeasi viata neinvinsa isi duce valul mai departe.
 Ca sori ce n-ar fi din lumina pentru privirile-omenesti
 Mai sus azvarl-aceasta viata ce-n veci de-a noastra se
 desparte,
 Ca forme care n-ar fi forme traiesc sub alte bolti ceresti,
 Ca ochi pri vesc din orice goluri, dar ca nu-ncap in orice minte
 Pe cand nemarginirea-ntreaga e o-ncalcire de cuvinte
 Cu talcu-n repedea schimbare a trecatoarelor clipiri
 Si ca e-ntotdeauna altul ce minte-n veci si-n veci nu minte,
 Ca-si potriveste intelesul pe-orice vartej de-nsufletiri —
 Si fie ca priveam abisul, si fie ca priveam pamantul,
 Rapit de-aceeasi adancime, sporit simteam ca mi-e avantul.
 Urcam spre culmea Prea Tariei — eram pe sanul Prea Tariei
 Si noaptea se urca cu mine spre culmea vecinicei lumini.
 
 Cu chei de aur deschisesem porti ce pe veci pareau inchise,Pe Isis nuda o scosesem din cupa florilor de crini —
 Din taina sfanta a miscarii intelegeam pe Dumnezeu,
 Caci o traiam in intregime traind pe-a suf letului meu,
 Ghiceam in pulberea de astri nenumarate osti de ingeri,
 Iar bucurii ce au sa vie se desprindeau din orice plangeri,
 Stiam ca Dumnezeu e vecinic si vecinic ma simteam si eu.
 
 |