| Era o zi senina ca fruntea de fecioara
 Ce e neturburata de-ai patimilor nori,
 O zi in care soapte de ingeri se coboara
 Si vin pe-o adiere sa cante printre flori.
 Subtiri ca o dantela urcau mereu din apa
 Cladiri de nori fantastici ocoale dand pe lac,
 Si prins de-o rece stanca pe care vantu-o sapa,
 Gemea muscat de vanturi un stuf de liliac.
 Plapandele lui ramuri abia inmugurite,
 Vaitandu-se pe soarta ce-acolo le-a sadit,
 Nainte de-a-si da rodul mureau invinetite
 Cand ea veni sa seada sub stuful oropsit.
 Atunci acele ramuri deodata inflorira
 S-o ploaie azurie varsara peste noi
 O! Doamne, acele clipe ce repede pierira
 Uscat e liliacul si nu mai suntem doi.
 
 |