Toate le stie chipul ei cel drag: cum incolteste mielul dupa stana,
cum trece steaua-n asfintit pe deal, si cata ceara-i dete o albina. Copacii
infloresc de harul ei, si-un plug o lumineaza in ograda. Cu luna la
fereastra, dac-o vezi, ti-i parguita gura cu balada.
Unii o striga dinspre rasarit, altii cu vorba vin la miez de noapte. Jumatate
in pamant, daca muncesti, n-ai chip sa le raspunzi la toti odata.
Nu-si stie sirul anilor in trup: cu grija veacului ea zilele-si masoara.
Duminica — e poarta ei cu flori deschisa-n univers si-n departare.
Cand ii e dor de noi, de cei plecati, pana in largul cerului
se duce cu-o faclie. Fiii o cred ca-i steaua ratacind si-i dau un nume pamantesc:
MARJA.
Totu-i firesc la ea si-i de crezut: veciile o stiu si-o tin aproape, ca o fantana
izvorand mereu cu lacrimile noastre sub pleoape
|