Poeziile.com - Home

 Parola? Creare album poezii
Poetii clasici ai literaturii romanePoezii frumoase pe temePoeti membri ai clubului poetilor tineriPoeziile mele


 
Poetul zilei
Horia Stamatu
(1912 - 1989)

5 Poezii

Poezia de azi

Falstaff sau evitarea unui mit
de Nichita Stanescu


Citeste Poezie completa
 

 

 

Ghicitori
Povesti
Top 40 poeti
Top autori

 

   
Cautare avansata



































Parcul

Vezi toate poeziile poetului






In acest parc imi voi incerca puterea si eficienta revoltei mele fata de mine insami, cu mainile imi voi provoca
Totul.
voi desprinde oglinda lucioasa si neagra de zidul care ma opreste sa ma vad atat de aproape incat sa nu mai vad. o voi sparge, ma voi lipi de zid cu trupul.
in locul tacerii se insinueaza mainile.
intunericul desprins de maini este cuvantul care poate distruge.
pentru ca mainile mele au fost intotdeauna pline de intuneric ma joc cu ele adanc ca si focul.
inaintez cu lanterna neagra a unui copil in acest parc al nimanui, frunzele inca verzi tremura batute de un vant ce nu poate fi descris, sunt aici dar numai cu ceea ce nu sunt. pentru ca in acest parc nu mai pot iubi, simt nimicul, nimicul poate fi si soarele ce taie zidul alb din fata dar si sexul infricosator al tatalui ars in foc.
nimic distinct in refuzul ce zguduie viata, chiar si capul lui
l-am iubit si nu adus pe tava.
un saxofon de argint plange in mainile celui care il manuieste
si plansetul lui imi spune mai mult despre lume decat despre mine insami.
copilul cu fruntea zdrobita de naivitate inainteaza

pe treptele negre dinauntrul orasului, el se urca pe o banca
pe care noi am asezat-o cu grija, aici si priveste steaua intunecata
dinauntrul cerului sau.
fata lui se adanceste pe cruce cu viteza lenta a mortii.
si cand se spune ca nimic nu are importanta decat prezenta unei
fisuri prin care lumina sa patrunda, atunci nu se spune nimic.
atunci fata mea devine ingusta si precisa ca un obstacol.
copilul se lupta pe viata si pe moarte cu prietenul lui
si sangele ii curge pe nas; dar sangele de pe fata lui este
numai zvon. si parfumul privirii lui ca un personaj
in piina actiune ramane aici, pe loc, pentru totdeauna.
un sfarsit care incepe fara nici un scop. un fosnet al
zapezii de pe bradul taiat pentru sarbatoarea interioara
care mereu a trecut si niciodata nu este.
imi fac loc cu mainile pline de-ntuneric
in oglinda stralucitoare si neagra ce nu poate fi invinsa.
in timpul oglinzii oglinda devine cuvantul care poate distruge.
cel care ma priveste fara sa ma vada


ar vrea ca totul sa poata fi amanat.
si moartea in timpul mortii sa fie ceea ce nu poate fi.
poate ca atunci ca vrea sa vada moartea.
poate ca poezia mea este numai timpul in care
am scris fara sa vad.
am scris despre mine ca lumea sunt cu.
iar eu nu sunt.

II

ceea ce pare obsesie de neinvins nu este
decat sange al unui obiect pe calc de disparitie, sange de obiect ireal.
am vazut in noaptea de anul nou in parcul plin de
intuneric, oameni singuri privind fara tinta orizontul, ei

erau insotiti de umbrele micsorate ale ingerilor lor ca de niste gardieni; agatati de ultimul rest de fier delirau izbindu-si fruntile; abulia lor era mistica.

cu spatele la ei, prabusita, cu zidul viu rasturnat in fata cu mainile pierdute pe suprafata adancita a oglinzii, profesionista melancoliei isi taie viata in benzi de otel.
orasul era plin de poeti iar
Tu erai in interiorul acestui joc de cuvinte.
pe strazile obosite arde candela definitiva a desprinderii.
atunci mi s-a parut ca strada era altceva decat era si
am proclamat sigura pe mine ca realitatea sumbra a strazii
este numai un cuvant pe care il intrebuintam intr-un
singur moment al vietii; acest moment l-am numit:
Echilibru.
zeii arsi de soare priveau impenetrabili apusul; zidurile
erau triste.

ce vocatie mai poate fi si aceasta care ne indeparteaza de viata, mi-am spus atunci, cutremurata de indoiala, strazile care se intind, acum, sunt pline de umbre si de copii; parinti, rude de sange, toti inainteaza vesnic in parcul ingropat intr-o placere imensa, toti se plimba lent cu facliile tortelor negre in mainile transparente, spre sfarsitul convoiului plansetul celor care se ridicau de pe pamant era adunat in vase de fier.
pe aceste strazi pustii cu mainile prea lungi pentru a ma mai
putea folosi de ele; la urma urmei ce vreti voi de la un monstru sau, hai sa-i spunem: de la o infirma: care isi introduce plamanii in creier caci nimic nu-i mai este indeajuns, tensiunea sumbra pe care o cunoastem cu totii acum naste o poezie rece; si neputinta care o inconjoara si obsesia, ah, obsesia, a venit timpul sa-i spunem pe nume dar niciodata nu ii voi

spune pe nume
caci moartea si umbra si intunericul sunt unul si acelasi lucru

pe aceste strazi pustii
umbrele care au fost si sunt pentru ca nu sunt; o umbra imi cantareste sangele si-l pune pe masa. peste umbra creierului umbra mainilor ei coboara, umbra saxofonului rece este acum un mormant ale carui sunete indepartate intra in umbra.
"vai, voua, fariseilor si carturarilor fatarnici, ca dati
zeciuiala din izma, din marar si din chimen
dar ati lasat partile mai grele ale
Legii: judecata
mila si credinta".
in umbra si in desertaciune, cum as spune: in umbra
si in desertaciune.
toti cei care au fost sunt aici: in umbra.
si cei care nu au fost sunt aici: in umbra.
o umbra imi patrunde in creier.
numai eu, pentru ca exist, nu sunt

III

umbrele sunt orbii mei cu sange in locul ochilor, trec pe dinaintea lor dar nu pot sa fiu o umbra si arunci umbrele nu ma recunosc; trec de pe o strada pe alta fluturandu-mi mantaua de fier; deoarece niciodata nu am fost imbracata altfel.
tai cu mana mea cea mai precisa aceasta piele ascunsa a umbrei; pe care sta inscris: niciodata nimeni si nimic.
fata mea este ovala si cruda, cu gura uscata vopsita in negru, imi scot mainile din mine insami, am scris, scriu si voi scrie despre un creier pe care se vad doar urme de cifre mici si ordonate.

ratacesc in preajma ratacirii cu o ratacire din ce in ce mai mare. fruntea ta bolnava se izbeste de osul fanatic din hrana sangeranda a
Diminuarii treptate.
sunt profesionista mainii mele. cu apa pe fata adancita in fierul indestructibil, tu esti acum un inger al carui spate este un calugar imbracat in sutana unei teorii infirme.
nu mai am decat o singura viata; un cer monoton coboara peste zid. si cerul din spatele zidului este el insusi un zid. cand ma priviti fara sa ma vedeti atunci mainile mele arse acopera zidul tau paralel.
nici un poet nu este el insusi poet. noi ne-am urcat
si am dansat pe poetii nostri trecuti in nefiinta.
nici un cuvant nu este el insusi cuvant; cuvintele sunt poeti.
poetii nu sunt.
in plina ratacire a mintii apare lumina neagra a disperarii
voalul adanc ce-mi acopera fata; cu mainile aprinse ca
niste torte singure in intuneric, arse de durerea fizica
a loviturilor sistematice: in seara indepartata
dintr-o patrie definitiva
picaturi de sange, cuprinse de spirit, ca un vesmant fin acopera oglinda
stralucitoare si neagra.
textul rosu mistic emana roze toxice, fara umbra sinucigasa nu am expresie, golita de fier nu ma hraneste decat intunericul luminat de sange
coruri albe de calugari imbatraniti in manastiri solare acopera acum parcul care nu mai este un parc; el este un tunel fara pereti negru compact si dens ca un cuvant.
voi, fratii mei, ce alegeti din orasul care dispare? aruncati afara imprecizia, speranta si sangele.

precum filosoful care nu a vrut sa arda, sa trecem si noi mai departe; dar noi am ars pe jumatate si lucrurile noastre au ars si nu au ramas decat cateva carti: aceste carti sunt usa si sangele, usa este un om care nu este un strain, cei care sunt straini sunt lucruri, cei care nu sunt straini sunt umili, poetul si copilul isi ard lumanarile pana la incheietura mainii, ei spun ca usa este singurul adapost, ei se sprijina de usa cu mainile albe si pline de vene fine.
daca nu sunteti orbi, nu sunteti, umbrele mele sunt
orbii care au doua lame subtiri de fier in locul ochilor.
vinovatia si umbra sunt aproape, cand voi
nu ma vreti eu sunt deja departe.
am o singura lege; credinta. in umbra si
lumina care ard impreuna pe zidul descoperit pana la
temelie, temelia este un dusman care s-a predat
dupa ce a luptat pana
Ia ultima picatura de sange.
un zid descoperit pana la temelie este un cuvant.
poetii care au cazut prada metafizicii mele nu au fost
poeti, ei au fost hrana dantelei negre, niste tigri
ale caror membre au fost zdrobite de mine; dar nu de mine.
o oarba pe strazile obosite imi aduce aminte: sange
pe lespedea intreita.
Si peste toate acestea;
prapastia steagului.
iar voi imi spuneti cu mainile incrucisate: "sexul tau este de metal" cu fata alba ca varul va raspund: numai umilinta si umbra ma mai pot atinge, voi sunteti niste viitoare umbre: cu umilinta pe fata din spatele fetei.
pe strazile pustii, noaptea, vorbesc cu mine insami; fara cuvinte, acum repet cu iminenta noptii; cuvintele mele sunt numai instrumente, ceea ce gandesc cu adevarat nu pot vorbi cuvintele melc suni trepte, scrisul ma sterge cu sange, scrisul este desert cu sange in loc de nisip.

un saxofon de argint plange in mainile celui care il manuieste si plansetul lui imi spune mai mult despre lume decat despre mine insami.
structura oglinzii se largeste pe fata informa.
neputinta mea este harta unui metal monoton.
dar ceea ce gandesc cu adevarat nu pot vorbi.
in scrisul meu se contureaza ceva ce nu poate fi privit:
o umbra imi patrunde in creier.
cu mainile imi voi provoca totul, voi sparge oglinda lucioasa si neagra, ma voi lipi de zid cu trupul.

plictiseala inaintarii tale monotone; pe linia ferata,
seara, acel monstru de fier inainteaza incet, egal, cu instinctul
sigur al legilor naturii; peste mirosul de fier
mana mea refuza culoarea.
cu acest cuvant ma uit la voi si nu va privesc.
vad doar cum se destrama o lume. incerc sa
privesc si nu pot. ochii mei sunt doua lame subtiri
de fier care reflecta lumina, vad cum bucuria
si eroarea sterg tradarea si sangele.
am scris ca optiunea mea cea mai indepartata este poezia, poate ca ceea ce este departe nu exista, as fi chemat un mester care sa-mi salveze cu instrumente fixe proiectul legii inscrise pe zidul din umbra.
cu mainile lungi si oarbe precum dungile detinutului fara nici un rand ascuns printre ele imi provoc esecul poezia si moartea.
umbrele care au fost si sunt pentru ca nu sunt. mi s-au intunecat mainile de atata asteptare, versul care creste o data cu umbra este versul

plin de fum al celui care se taraste in genunchi
umbrele sunt ca si lipsa de speranta: se transforma in fier
cu timpul. in parcul plin de sange si de umbre
introvertire pana la violenta asupra mea insami.
mi-am spus: hrana mea este adanca si neagra.
mi-am spus: a venit timpul disimularii in
fata oglinzii: ca un act rece.

V

am ridicat cuvintele ca pe niste steaguri in berna, poezia mea sunt eu. cei care nu imi vor decat poezia nu imi vor poezia, poezia mea are sange si carne o frunte ingusta si un trup de femeie.
cand ei au venit sa colinde, zapada s-a miscat
si s-a facut rosie ca sangele, eu le aruncam din locul inrosit
plase subtiri de argint in care ei cadeau cate unul.
oglinda stralucitoare si neagra era lipita de pieptul meu cu un suport metalic si era dubla, oricum as fi intors oglinda, rezultatul era acelasi, oglinda trebuia distrusa, cuvantul oglinda trebuia distrus, tot ceea ce insemna distrugere era lucios si negru ca oglinda.
structura oglinzii pe fata informa.
strada era plina de lori de metal iar drumul era ars. poetii mergeau in echilibru pe aceste flori ciudate cu buzele uscate si arse si cu cearcane negre la ochi. ei mureau si cantau, cantecul lor nu avea ritm. copilul meu este balbait si stangaci in lupta, si totul este doar iluminare, plictiseala si instrainare.
cand au sosit cele patru fete tinere cu parul lung
aruncat pe spate, am plans. imi scoteam plamanii afara
Iara sa-mi misc muschii de pe fata, pielea
imi devenise alba ca varul, urletele mele se adanceau mizerabile

printre coastele de fier.
cele patru fete si-au ales fiecare cate un partener de joc pentru ca rasul lor sa fie dublu, eu imi smulg plamanii din spirit de sacrificiu, nu suport sa vad umbrele burtilor lor suple profanate.
indiferenta se strecoara ucigasa printre peretii albiti de soare, nebunie, numele tau este umil ca si mana celui prabusit in drum. sapte pasi inainte sapte pasi inapoi, sapte pasi la stanga sapte pasi la dreapta; cel prabusit in drum se ridica in picioare si masoara exact mijlocul drumului.
lovesc in familia mea cu cutite inrosite in foc. cand
lovesc in copilul meu mi se intuneca ochii si pieptul
imi devine un camp adanc de bataie, nu pot sa lovesc intr-un strain.
neputinta mea este eterna si fixa
focul este monoton si alb.

cu oglinda lipita de trup ma apropii incet de grupul de vreascuri
pe care vreau sa-l aprind, aprinderea focului este
un ritual de jertfa, sacrificiul de sine este cel mai abstract
instrument omenesc.
pentru ca sa invat sacrificiul am invatat sa pretuiesc actiunea.
am invatat sa provoc placere, am invatat sa-mi consum furia
si neputinta aici, pe loc, pentru totdeauna, am invatat sa astept
si sa-mi construiesc rabdarea ca pe un ring in care sa
astern pe jos talajul faramitat al obiectelor ce au ars
scurt si oval. am invatat sa iubesc tara obiect.
semnul meu este
Umilinta,
Ursa-Mare si
Urletul.
semnul meu este
Urma,
Uraniul si
Unul.

cartile mele sunt cuvintele mele. ma uit in ele ca in niste
lacuri adanci si nemiscate, pieptul
Tau este un lac adanc si nemiscat
voi vreti sa ma misc pentru ca strigatul meu sa nu se auda.
eu stau nemiscata pentru ca strigatul meu sa existe, sa se intoarca
si sa se izbeasca de mine.
atunci ecoul se va auzi intunecat si rece.

afara ninge si este intuneric, ma atrage baiatul din umbra care si-a lipit buzele rosii de ultimul vers de pe coperta din spate. imi place rujul si uleiul de mosc cu care se unge pe fruntea adancita fata de macelar din centru.
pe calea ferata care atinge partea stanga a parcului
se plimba un om cu spatele la mine: este inalt slab si pare puternic.
crestetul lui este acoperit de un par blond si are forma unui
instrument ca o teava prin care el isi strecoara victoria
linistita a sangelui sau infirm.
el este imbracat intr-o pelerina de fier.
cuvintele lui se desfac in vena pana la tacere.
din orice unghi il privesc pe omul cu pelerina de fier
el nu are decat spate, spatele lui se apropie de fata mea.
spatele lui imi sterge trasaturile fetei.
nepasarea celui care se plimba cu spatele este o nepasare studiata.
eu adancesc in umbra o nepasare studiata.

VI

toti lupii sunt negri, la marginea orasului arunc o privire
exacta spre campul de lupta, parcul este negru, cu mainile lipite
de trup arunc cuvinte grele, ma urmaresc pe mine. urmaresc
Urma ta care nu este urma. in timpul urmaririi imi desprind
pielea de pe cap cu o liniste si o precizie de mare meserias.
as vrea sa fiu un craniu insangerat care se plimba intr-un oras
ambiguu, caut ceea ce nu este.
ma caut in
Tine. esti aici unde nu sunt. ma ung cu alcool pe craniul negru.
alcool ratacit printre mainile reflexiei.
cuvintele imi sunt tinute cu lanturi de fier
din toate partile pentru a nu se risipi, ca si cum venele
ar fi perforate cu lanturi, soarele, jos, ca un rug de foc alb.
lumina lui sapa canale ale credintei ce urca pana la creier.
peretele din dreapta este inundat de soare, peretele din stanga
intunecat, preia forma unui focar convergent toxic, amandoi
peretii par stalpii ireali ai prabusirii construite spre reprezenta
spatiul in care, instrainata, imi sunt mie insami umbra si
lege.

scrisoarea mea de adio este o umbra. incarc toate umbrele, tot convoiul de umbre cunoscute pe care se mai vad urmele indeciziei, smulg din radacina toti copacii, toate florile si toate bancile, si, in plin joc al cuvintelor cu ele insele, trantesc marfa ireversibila in tancul razboinic cu senile care ocupa partea centrala a parcului, tancul, intre timp, a devenit rigid si precis, sonda impersonala, incarcata pana la refuz, face implozie; expresia preia atributele organizate ale limitei proprii: sapte pasi inainte sapte pasi inapoi, sapte pasi la stanga sapte pasi la dreapta: creierul se ordoneaza in sensul cerului, totul este pregatit: cerul se preda, detasat si impenetrabil, sie insusi.
in parcul plin de sange si de umbre soseste baiatul cu buzele rosii din care intunericul tasneste ca dintr-o sonda de petrol.
aceasta a fost poezia mea: "dirupisti vincula mea".
peste blocul de macelari din umbra zboara un card de cocori cenusii, de sub caramizile negre ale casei parintesti ies paianjeni veseli care ating cu gura taietura ebraica a cuvintelor mele.
se aud coruri adanci si albe in care soarele a patruns ca si intr-un perete, calugari din sperma si ceara, infiniti si fara culoare patrund in creierul meu.
sunt o calugarita care priveste pamantul de la sapte centimetri, urmele
Tale sunt si nu sunt: si nu voi spune cum spune poetul: "lac de sudoare", voi spune: lac de sange, "et mane quippe in eis factum est et vespera".

VII

voi parasi zidurile sacre pe care umbrele au sapat inscriptii efemere. imi pregatesc cu
sange rece sfarsitul. in spatele meu vin cu torte aprinse in mainile negre si usoare un sir
de preoti ciudati si fanatici si un grup de macelari care si-a insinuat cu viclenie resemnarea
si forta.
Umbra tatalui imi face

semne tacute prin gardul de spini care ne desparte.
o, rigoare si coerenta, norme ale durerii au fost destule: sa gasim acum metodele inguste si precise ale disciplinei de sine. si metodele vaste ale umilintei: sapte pasi inainte sapte pasi inapoi, flori albastre pe drumul de iarna: sangele, oricat m-as tari pe treptele zdrentuite, piere ca fumul.
in timpul noptii, cand
Tu esti alaturi, imi este greata de frumusete.
"ergo ut verum loquar, de tuo loquar".
am parasit parul, armele si poezia cand inserarea si-a construit
cu precizie umbrele, am invidiat luxul decadentei sumbre.
am vrut perfectiunea si perfectiunea s-a dovedit a fi nebunie.
lenesa am inchinat un imn violentei, pielea mea a devenit o suprafata
fixa. uit si distrug, ma joc si nu ma joc. intalnirile mele sunt duble.
campul meu de lupta a fost un ring de otel in care
am scris cu fata la pamant.
"volo etiam dicere, domine deus meus, quod me consequens tua
scriptura commonet, et dicam nec verebor".
calugarita care sta in genunchi cu fata la zid este chintesenta
sutanei de fier cu praful, abulia ii adanceste credinta, halca de carne
de pe blazonul taiat in doua pe care il poarta cu sine
este o picatura de sange in plus. isi masoara umilinta cu fata
la cei care nu-si mai pot intoarce fata de la ea. cel mai inalt
dintre cei care o privesc in timpul in care ea isi pregateste
cu detasare pagina pe care va trebui sa o arda este un copil
cu privirea asiatica.
calugarita atinge pagina-alba cu degetele ei acoperite cu un singur cuvant, dar pagina ramane alba. copilul se joaca cu fata ei de departe, fara sa o atinga, el arunca un buchet de flori uscate si galbene pe sutana de fier si florile se aprind, el inainteaza pe treptele negre dinauntrul orasului cu o lanterna in forma de
U, pentru a vedea mai bine fata calugaritei.

fata lui se adanceste pe cruce cu viteza lenta a mortii, copilul isi saruta mainile.
lumanari arse, ca un cutit, ma lovesc in creier.
mi-am uns mainile cu noroi.
apuc cutitul cu mainile si ma joc cu el.
ma intind pe masa plina de ceara a
Umbrei.
sunt unul si acelasi lucru cu intunericul.
LUMINA.
"et hoc intellegere quis hominum dabit homini?
quis angelus angeio? quis angelus homini?
A te petetur, in te queretur,
ad te pulsetur; sic, sic accipietur, sic invenietur,
sic aperietur."



Comentarii

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)



Pune poezia Parcul pe pagina ta
Adauga link pe pagina web a site-ului tau.





Poezii despre:
PrimavaraToamnaIarnaIubireBucurieViata
FloriBoalaSinguratateFricaScoalavezi mai multe
Politica de confidentialitate





Copyright 2020 © Poeziile sunt proprietatea poetilor. Toate poemele sunt reproduse in scop educational pentru informarea utilizatorului.Contact (Poeziile.com - Portal de poezie romaneasca )
Mari poeti romani