Castorii vin pana la marginea acestui poem
in care intra o femeie cu pulpele albe ca rafia.
Suntem intr-o dupa-amiaza ce respira greu.
Insectele inteapa aerul cu fosnete mici
Si femeia se joaca-n lumina, razand
Cu voluptate, mirandu-se cu nedezmintita placere
De indiscretia acestui rau in care nu se increde.
Gatul ei cu impreviziuni florale e usor derutat,
Soldul ei somnoros iese cateodata afara
Si pluteste la vale pe luciul verde al apei.
In acest timp, castorii rod toti peretii sonetului,
Iar femeia tasneste din albia leganatoare
Si paraseste indignata poemul.
|