Vis cu cai (II)

Bucurosi sa-i plangem si-ndelung, de parca
S-au intors din moarte sau din vreun razboi.
Fara dansii viata-i parca mai saraca,
Fierul parca musca mai adanc din noi.
Fara ei zapada parca nici n-ar ninge,
Fanu-n pod imi pare paradis pierdut,
Sanii din Esenin luneca prin sange,
Iarna care vine parca-a si trecut
Sa-i repunem iar in ordinea fireasca,
Fuga lor sa-nnoade mitul intrerupt;
Despicat in brazde, bland sa abureasca
Satul in lumina, mortii dedesubt.
Coama lor s-aprinda fulgere-n campie,
Sa necheze duhul ploilor de mai
Si sa-nceapa-a ninge ca-n copilarie
Ierni fara de crize de zapezi si cai.
Cumpana de roua sa o tinem dreapta,
Chiar de ne-nfiaza triburi de roboti,
Si sa trecem rau-n veacul ce ne-asteapta
Pe-un pod viu de coame , lung pana-n nepoti.
Si trecandu-i iar prin vami definitive,
Sa bagam de seama ca in veacul greu
Sa nu-i fure duhul din locomotive,
Demonul din roata, frigul din muzeu.


Palida e noaptea de melancolie,
Visul ma consuma-ntr-un mesaj de dor:
Din copilaria lumii, inca vie,
Caii, se-ntorc caii dintr-o drama-a lor.