| Ce simplu e amurgul acesta de sfarsit de toamna! Boi pe dealuri, duc aratura-n vid.
 Septembre strange-n doniti, strugurii toti, din toamna, si-n talpile-i desculte ii calca sus, in crama.
 Parc-a plouat cu sange peste pamantul ud.
 Cate-un pandar, impusca tacerea, ca un surd, si vrabii, din trifoisti, s-au inaltat roscate.
 O fata, ici in campuri, a adormit pe spate, si-acum, o duc taranii pe umeri.
 Pe sicriu, un clopot se desfoaie de cantec aramiu, sa prelungeasca parca tacerea din vecerne.
 E miros, tare umed, in fanuri.
 E de vreme -si-i, langa moarta, bine, oriunde te intorci.
 Ca totdeauna,
 Viata-i cu garduri si cu porci, cu visini si neveste care au tata seaca.
 In anotimp, simti pasul lui
 
 Dumnezeu, cum calca, si numara, pe mana, castigul din faneti: malai pentru oameni si mei, pentru stigleti.
 Cirezi halucinate, mugesc dupa mosie; femei goale, in lanuri, au pielea pamantie si ai putea pamantul, in pielea lor, sa-l ai.
 Un popa - poate
 Naiba - cu ochii
 Ia malai, peste sicriu, cu bratul spre camp, blagosloveste.
 Din umbra lui, pamantul s-a-ntins, se umfla, creste, si cheama catre dansul oamenii de noroi.
 Si oamenii se culca, cu sufletu-n noroi, il scuipa, il saruta, il blastama, il iarta
 si bulgarii de noapte se prabusesc pe moarta.
 
 |