de Daniel Aurelian Radulescu 
 
O dara verde iese din alba neaua-n crusta 
Pe aleea de castani ce-o știu pe dinafara 
De cand imi petreceam vacanțele de vara 
E banca ingropata in gandu-mi fara varsta. 
 
M-aștern in loc de omat cu visul din retina 
Cu ochi deschiși; vad iarna, osos stingher de caine 
In pas saltat trecand fara de ieri, de maine 
Și angelic chip din clasa liceului, o virgina. 
 
Oh cat am așteptat-o sa vina sa se-așeze, 
Sa imi pierd mana-n par cu ochi plimband pe buze 
Ce nu-ndrazneam sa cer, speriat sa nu refuze 
De-o atingeam in mutele-mi, dorințele prea treze. 
 
Am stat și sa razbun trecuta neimplinire 
Intr-un sarut prelung cu alta-n seva carnii 
In scarțait de dinți pan' la-nroșitul țarnii 
De buze sparte-n spasmul de-a inimii oprire. 
 
Cat sufeream cand banca o regaseam cu alții 
Ce-i profanau și lemn și semne scrijelite; 
Cum n-ar fi fost pe lume atate alte iubite 
Și singuru' aș fi fost ce-nalța rugi cu psalții. 
 
Aș vrea sa stea mereu ascunsa, neatinsa, 
S-o port in mintea-mi vie cum știu și-am cunoscut-o; 
Numai a mea sa fie, mireasa ce-am cerut-o 
Sa-i stau pe brațe verzi, de lacrimi toata ninsa. 
29.02.2012  
 |