| Apusul se zbate-n vapai peste culme Si-n purpura-mbraca aleiele moarte.
 Apusul se stinge ca viata-ntr-un lut,
 Se stinge ca cei care sufar,
 Si-o raza desprinsa din cadrul lui mut
 Saruta micsandra uscata si crinul,
 Si-adoarme pe buza curata de nufar.
 in cripta de aur se-ngroapa
 Seninul.
 Si prinde o struna prin ramuri sa geama :
 ingina amantul sonata iubirei,
 Ori cinta romanta acorduri barbare ?
 
 Pe bolta lucesc nestemate,
 Si pasari, in stoluri, plutesc visatoare,
 Si lacul suride de-atita lumina
 Acum, cind iluziile-n vis sint uitate.
 De ce plinge parcul sub bolta senina ?
 
 In hohote, vintul de toamna scandeaza
 Poema lui  trista si-aceeasi  de veacuri,
 
 Si picura lacrimi  din  ramuri  uscate
 In  ritmuri  de ritere  sparte.
 Se clatina frunza o clipa in aer
 Cum salta trirema-ancorata in port   -
 Si-adoarme-n  carare  usor,  fara  vaier:
 O raza uitata pe-o frunte de mort.
 In albe vesminte sta luna-n palatu-i,
 Topind  peste  straturi  argintul  de  astre;
 In albe sicrie culcati sint zefirii -
 Ce gol si  cernit este  ramul !
 Si plinge mimoza si pling trandafirii.
 E toamna si trista e pacea-nserarii
 In parcul ce-o clipa-a sclipit ca margeanul.
 Dormiti iar, iluzii, la sinul uitarei
 
 |