| In sangele femeii ce ne-a purtat in pantec S-a intrupat minunea grauntelui de viata.
 Si din a ei durere zbucni intaiul cantec,
 Si din a ei privire, intaia dimineata.
 
 Din jertfa ci trupeasca purtam din ea o parte
 Cum poarta grau, intr-insa, o mana de plamada,
 Si-o ducem fara stire, prin veacuri mai departe,
 Cum duce si caisul o nemurire-n roada.
 
 Induioasarea mamei din clipa cand simti
 Miscand cu ea deodata, in viata ei, un om,
 Noi o purtam in suflet adanc, fara-a o sti,
 Cum poarta bucuria-nfloririi lui un pom.
 
 In ea ni-i inceputul si patria fiintei.
 Prinsesem radacina in ea ca intr-o glie;
 Nestiutori pe urma de chinul suferintii,
 Ca sa ramanem singuri, ne-am rupt din carnea vie.
 Dar nostalgii ascunse si nemarturisite
 Cresc in faptura noastra si neintrerupt ne cheama,
 Ca-n dragostele noastre-nsemnatc de ursite
 Sa vrem aceeasi jertfa din dragostea de mama.
 
 
 |