Poetul zilei
Mihail Gălăţanu
(1963 - ?)

4 Poezii

Poezia de azi

Visul poetului
de Vintilă Paraschivescu
Parea ca o nava cu pinza curata
Il duce —
In juru-i talazuri se-nalta si cinta,
Dar nava voinica le sparge, se-avinta,

Citeste Poezie completa
 

 

 

Ghicitori
Povesti
Top 40 poeti
Top autori

 

Cautare avansata

Conrad

Vezi toate poeziile poetului



Cintul intii
IONIENELE

Era cind farul lumii, in mare apuind,
Poleie rochia noptii cu stele de argint
Si-n calea sa umbroasa, sub negrele-i picioare,
Asterne valuri albe suflate de dulci boare.
Munti, plaiuri, vai rizinde si fragede gradini,
Ce-noata in oceane de umbre si lumini.
Cotind pe
Cornul d-Aur, iesia in
Propontide
Un vas spargind cu peptul tarimele lichide.
Dar cine-i omu-acesta ce-n vas ,sta izolat ?
E trist sau este mindru ? mai multi au intrebat.
Un servitor raspunde cu oarece sfiala :
Ca
Tara
Romaneasca e tara sa natala.
Conrad e al sau nume ; ca este exilat,
El pentru libertate, poporu-a radicat.
Proscris din a sa tara, el fara tel se duce
Oriunde ii suride un cer senin si dulce ;
Dar cugetele sale se-nturna nencetat
Spre patria iubita ce-n doliu a lasat
Credea in viitorul promis umanitatii,
Precum si in triumful justitii, veritatii.
Desi avea momente cind sufletul coprins
De cugetile sceptici parea zdrobit si stins,
Iubea sa faca versuri desi prea rar le scrie :
A stringe arta-n reguli, credea ca-i o sclavie.

Era poet el insa in suflet si scria
In proza pitoreasca tot ceea ce simtea.
El trece toata noaptea sub domele tacinde,
S-asculte armonia naturii imbatinde.
in toate-aceste locuri, oriunde el priveste,
Apare-o lume moarta, ce-n suvenir traieste.
in
Helesponte, vasul patrunde linistit.
Conrad radica fruntea si pare-ntinerit.
Colo fusese
Sestos, locas de desfatare,
Ce-aminta dulce nume si-l trage din uitare :
Pe gratioasa
Hero, cu genele de fir.
Asa
Conrad desteapta acest trist suvenir :
"Tu, zee cu par d-ambru si tanar adorata in templul de la
Sestos, locas dezmerdator,
Asculta preoteasa, pe
Hero-namorata,
Si vin in ajutor !
Aceasta lunga noapte
Leandru meu nu vine ! in dar veghez in turnu-mi si farul am aprins !
Sufla pe mare vintul si prin intunecime,
Ast far de vint s-a stins !
De ce nu vine inca, poti tu a-mi spune, zee,

Ramas-a in
Abidos de vint impotrivit ?
Sau marea amorata de dinsul,
Cytheree,
in unde-i l-a sorbit ?
De juna preoteasa cc-ti serva, zi si noapte,
O, zee, te indura si spune un cuvant.
Febus acum apare si niste surde soapte
Aud trecand pe vant." Asa se roaga
Hero la zee, cu-nfocare.
Cyprisa nu raspunde.
Febus a rasarit
Si corpul lui
Leandru zdrobit, adus de mare,
Pe mal s-a tiparit.
Amanta, desperata, revarsa in suspine
Durerea ce se naste in sufletu-i duios,
Si plingerile sale, d-amaraciune pline,
Rasuna dureros : "Sub mirthii ce se-nclina pe templul
Cytherei,
Eu,
Hero preoteasa si favorita zeii,

Cind soarele dispare in aburi de rubin,
Pe harpa-mi de ivoriu cintam un himn divin ;
Vazui trecand la templu
Leandru-ntiia oare.
El imi paru mai dulce decit frumosul soare.
D-o patima arzinda tot sinu-mi fu coprins ;
Luptam a stinge focul ; dar focul fu nestins !
Rugai pe
Cytherea sa vie-n aparare ;
Dar ea varsa in sinu-mi o flacara mai mare !
Leandru intelese cit el era iubit,
Cintariie-mi arzinde ferice i-au vestit.
Cu degete de roze amorul ii deschise
Ast sin plin de iubire, de fermece, de vise ;
Perfida
Cytheree pe fruntea astui loc
Facind ca sa pluteasca cosita sa de foc,
Prefumul voluptatii in aer revarsase ;
Tot sufletul de dinsul in
Sestos se-mbatase.
O, timp de fericire, ce nu poci sa exprim,
Amor, o, foc din ceruri, o, simtimint sublim !
Cum va schimbarati cursul si cum divina miere in cupa vietii mele s-a prefacut in fere !
Leandre, dulce soare al sufletului meu,
Tu ai perdut lumina ce-atit iubisem eu !
Stins, tu te-nclini pe tarmul ce cu a ta junie
Se-mpodobea ca noaptea cu steaua aurie.
D-acuma intristarea domni-va cu dulci sopti
Si paserea
Minervii va-nlocui prin nopti
Suavele acorduri ce doua lire june
Pe boarea dulce-a serii faceau ca sa rasune.
Iar tu, o, muma
Herii, plingi pe copila ta !
Cositele-i balaie nu vei mai rasfata !
Zei cruzi, oh ! de la
Hero ce in durere geme
Primiti drept sacrifice profundele blasfeme !
Voi ati varsat in sinu-mi amorul fericit
Si voi loviti pe
Hero, zei cruzi, caci a iubit !" Asa se plinge
Hero pe turnul dupe mare,
Si mai plecind in lacrimi vederea spre pamint,
Ea se arunca-n valuri, si soarele rasare
P-albastrul ei mormint.

Asa lasa sa cinte in vaga suvenire
Conrad, in
Helesponte, poetica-i gindire.
Acolo fuse
Troada pe unde-au stralucit
Heroii ce poetul
Omer a nemurit.
Aceste-antice locuri, aceste mari ruine,
D-ui-sita omeneasca vorbesc cu mult mai bine
Decit o poate spune orice religiuni,
Orice filosofie, nebune fictiuni !
Cu lucru-i cimpu-acesta ?
O urma de turbare,
De patimi framintate in oarba exaltare ;
Un lac fatal de singe ce muritorul chiar
Varsa sa multumeasca instinctul sau barbar ;
O lupta intre semeni : popoarele nebune
Luptind ca sa impace fatal-ambitiune
Acelor ce-i guverna, crezind ca se muncesc
Sa aiba o libertate pe cind ei se robesc.
Crezind sa dobindeasca un nume, fictiune !
Si carii zic putere, marire, natiune !
Ei uita ca s-arata un timp cind toate mor,
Cind un mormint pe toate apare-ntristator.

Acesta-i rezultatul atitor lupte crude,
Atitor intrigi, crime, dureri, amare trude,
Tot, un mormint ?
Acolo se sting si pasiuni,
Si viata, si durere, marire, slabiciuni ;
Virtutile din toate las inca-a lor lumina
P-a secolilor umbra ce pe trecut declina.
Profita muritorul d-aceste lectiuni
Ce-i da amar mormintul atitor natiuni ?
Acum ca altadata tot vechea ratacire
Conduce p-asta cale sarmana omenire !
Nimic decit in forma, vai ! raul n-a schimbat !
Religiuni, doctrine, schimbind neincetat;
Si insusi cugetarea, nascind in libertate,
Fatala mostenire tot n-a putut abate !
Resbelul intre populi urmeaza ca-n trecut ;
A fi un
Cain inca tot omul e nascut,
Si cauzele triste sunt tot acele care
Produs-au aste lupte fatale si barbare
Si popolii, ei insusi, al singelui trist fum,

Cu nume de marire, de glorie-ncunun.
Aceeasi ratacire ce popolii domina,
Pe indivizi in parte nu cruta : tot suspina,
Tot geme, tot se plinge.
Vai ! de la om la om !
Tot, tot, de la coliba perduta pin' la tron !
N-a ars destula smirna p-altarul providintii ?
Si n-a patruns la ceruri profumul suferintii ?
N-a suferit atita sarmanul muritor ?
EConrad gindeste asfel si ochii lacrimeaza.
Pe vechile ruine el doru-si intoneaza.
,.Pe tarmu-acesta negru a fost acea cimpie
Ce timpul in unire cu omu-a ruinat ;
Acolo fuse
Troada, fu marea batalie
Ce
Omer a cintat.
Tot a perit din lume si splendida cetate,
Si popolul acela ce-aici a locuit
Si mandrele falange, de lauri cununate,
Tot ce a vietuit;
Afara de poema cu cinturi imortale
Ce fiul
Ionii in urma-i a lasat;
Omer ! tot vietuieste in versurile tale
Ca-n timpii ce-ai cintat.
Sa stam la umbra serii sa plingem muritorul,
Prin spirit atit de mare, prin lut atit de mic,
El ce rapeste vintul precum rapeste norul
Si nu mai e nimic !
Ah ! daca cum viseaza divinele fiinte
Ca dincolo de moarte lumina alte zori,
Asteapta alta viata, si fara suferinte,
Sarmanii muritori ;
O sa gasim p-aceia ce am iubit in lume,
Si moartea fara zile traite i-a rapit,
Te voi afla pe tine, frumos si dulce nume
Ce-atita am iubit !
Acolo, fara lutul supus la suferinta,
De voluptate sinta, d-amorul infinit,
Vei imbata tu dulce sarmana mea fiinta,

In zi, in noapte, seara, in alba dimineata,
Un fermec fara nume se varsa p-a ta fata.
Pe valurile teie ce nencetat murmur,
M-ai leganat tu dulce, sint element d-azur.
D-o patrie frumoasa, dar data mostenire
Tiranilor in secoli, respins, a mea iubire,
Pe sinul tau, o, mare, se leagana cu dor ;
Tu i-ai luat ei locul in sintul meu amor.
Si valurile tele, salbateci, furtunoase
N-au fost atit de aspre, atit de fioroase
Ca fiii tarii mele, ca cruda tiranie
Sub care pleaca fruntea sarmana
Romanie !
Eu te iubesc, o, mare, p-al carii sin curat
E libera gindirea ca valul tau spumat.
De cite ori suspinul si lacrimele mele
S-au mestecat cu vintul si valurile tele !
De cite ori pe sinu-ti sau dupe-un-nalt granit,
Privind cu voluptate coprinsu-ti aurit,
Sorbind prefumu-ti dulce si leganindu-mi dorul,
N-am revarsat eu lacrimi ce-mi inspirase-amorul !
O, zile de junete, de vise, de-ncintari,
Ce va rideati ferice d-oricare suspinari,
Ce v-ati facut voi oare ?
Atunci nu cunoscusem
Ce este-aceasta lume, atuncea nu bausem
Din cupa indoielii veninul cel amar
Ce stinge orice vise in viata mai apar !
Dar
Lesbos se arata.
P-albastrul horizonte
Apare-un nor de vase plutind spre
Helesponte,
Vedere minunata ce nici un muritor
N-a cunoscut in viata p-ast cimp desfatator !
Acest nor este flota puterilor unite
Mergind sa-nfrine zborul trufii moscovite.
Curind si largi torinte de singe omenesc
Vor curge p-aste valuri ce dureros mugesc.
Oh ! fie c-acest singe ce se revarsa-acum
P-altarul libertatii sa poarte-al sau preium !
Caci lumea toata geme sub barbara asprime !

Oriunde pui privirea, vezi lupta din vechime,
Vezi dreptul cu-arbitrarul luptind necontenit
Si totdauna dreptul se vede biruit !
Ai crede ca destinul cu raul s-aliaza,
Cu cel nedrept conspira, cu crima triumfeaza !
Luptati, armate mindre, caci singele varsat
P-altarul libertatii e binecuvintat.
Dar sunteti oare siguri ca voi mergeti nainte
Sa faceti sa triumfe sublimele cuvinte ?
O,
Francie generoasa si mare pe pamint,
Anglie, tu, regina ce-aposul elemint iti recunoaste lantul si aspra ta dreptate !
Luptati sa dati voi oare la popoli libertate ?
Puteti voi face liberi p-alti popoli subjugati,
Voi, care-aveti popoare in lanturi sa pastrati ?
O, tu, amanta rece a soarelui, o, luna,
Ce te radici din valuri si treci in noaptea bruna,
Ca sa lumini departe pe-ntinsul elemint
Cararea marei flote cu pinzele in vint, imi spune-acuma mie, de cind lumini in lume,
Si de cind libertatea primi desertu-i nume,
Vazut-ai tu vrodata pe popolii titani -
Mergind sa libereze p-alti popoli, de tirani,
Varsind torenti de singe, si cind ii liberara,
A lor chiar tiranie nu fuse mai amara ?
Din inceputul lumii putin s-a progresat.
Vai ! omul pretutindeni ramine neschimbat !
Cind vede-aceasta flota asa
Conrad gindeste,
Caci el avea credinta ca nu se dezrobeste
Un popol niciodata de jugul cel misel,
Decit prin sacrifice, decit prin insusi el.
Sub ochii lui se-ntinde cimpia cristalina,
Pe care domineaza a umbrelor regina.
Ei au ajuns la
Lesbos, al
Safii vechi locas
Ce-o dulce poezie facuse dragalas.
Acolo
Cornelii,
Pompeu o zi apare, invins de
Iuliu
Cezar, zdrobit de intristare,

Dsr neperzind speranta in viitor, in zei ;
Cornelia cu lacrimi blasfema soarta ei.
Oh ! d-ai fi dat tu viata la cel mai splendid nume,
Atita renumire n-ai fi aflat in lume,
O, prefumata
Lesbos, pe cit tu ai avut,
Caci
Safo p-aste tarmuri odata s-a nascut!
Perit-au toti eroii, toti regii, toti tiranii ;
Iar tu cu doua ode ce nemurira anii,
Traiesti, poeta dulce, si inca vei trai,
Pe cit acele strofe nu se vor risipi.
Tu suferisi in viata, fiind despretuita :
Dispretul inveleste a bardului ursita.
Cind toti sorbeau nectarul, tu beai amar venin !
Poetul jos in lume va fi ca un strein ;
Dar cerul il razbuna cind nu mai este-n viata.
Acei ce-l persecuta se duc, dispar in ceata,
El singur mai traieste caci viata-i pe parnint
incepe din momentul cind intra in mormint.
Dar noaptea se coboara si zefirul adie ;
Si-un pasager intoana aceasta melodie :
"Eu plec pe alte tarmuri salbatece, streine,
Iar intristarea cruda cu ochii lacramati,
Se-nclina peste sinu-mi si zice cu suspine :
«Tu stii ?
Noi suntem fx-ati !
Te-am leganat pe brate cum ai venit'in viata,
P-a ta copilarie eu singura-am vegheat
Si fruntea ta ce nimeni in lume nu rasfata,
Tot eu am rasfatat.
Oriunde te vei duce, eu voi veni cu .tine,
Si cind te vei intoarce si nu vei mai gasi
Fiintele dorite si sinu-ti de suspine
Amar se va zdrobi,
Cind tu te-i crede-n viata strein si neferice,
Eu voi veni a plinge cu tine ce iubesc ;
Tot eu voi zice tie : nu esti strein aice ;
Eu nu te parasesc !»"

Asa rasuna-n noapte un cintec de durere.
De ce
Conrad ce-aude, suspina in tacere ?
Ce este intre dinsul si cintecul de dor ? in velele plutinde adie vintu-usor
Si marea, desteptata, radica alba frunte,
A stelelor regina dispare de pe munte ;
Aici traia cu
Safo,
Alccu, poet ostas ;
El a iubit poeta cu bratul dragalas.
Dar ea ramase rece la sinta lui iubire.
Asa
Conrad descrise aceasta suferire :
Alceu catre
Safo
"Piriul stinge focul ; dar lacrimile mele
Nu sting aceste flacari ce sinul meu coprind,
Si cum vor stinge focul cind foc sunt insusi ele ?
Mai mult ele-l aprind !
S-ar despica si piatra cind ar putea s-auda
Adincile suspine din sinu-mi arzator !
Tu,
Safo, esti mai rece, tu,
Safo. esti mai cruda,
Tu nu simti nici un dor !
Cind eu te vaz frumoasa ca blonda
Dionee
Si-aud pe lira d-aur cintarea ta de foc,
As vrea sa caza zeii, si tu, si tu, femeie,
Tu sa rarnii in loc !
Prin lira si prin spada straluce-a mea junie,
O glorie-ndoita pe fruntea mea privesti.
Amorul meu e sincer.
O,
Safo, spune mie,
De ce-l dispretuiesti ?
Te blestem !
Al tau suflet d-amor sa se consume !
Si sa iubesti p-acela ce nu te va iubi.
Sa ti se para tie cel mai frumos din lume
Care-a putut a fi !
Cind nu vei fi cu dinsul sa te usuce dorul,
Iar cind vei fi cu dinsul, sa simti dispretul sau !
Sa vezi tu p-alta nimfa ce-i poarta tot amorul,
Sa suferi dorul meu !
Ca sa-ntelegi ce chinuri incearca jos in lume
Acela ce iubeste si e despretuit !

Sa stii cit mi-ai fost draga, poeta cu drag nume,
Sa stii ce-am suferit !
Tu, zea cu par palid, frumoasa
Cytheree,
Fa astazi o minune, eu sunt poetul tau.
Fa sa iubeasca
Safo, fa, gratioasa zee,
Razbuna pe
Alceu !" Asa cinta poetul si
Cyprisa-l aude,
P-amor ea cheama-ndata : "Purcede, fatul meu.
Si simturile
Safii cu patimile crude
Patrunde-le !
Voi eu !
Amorul sa devoare cu flacara-i cereasca
Femeia ce cuteaza a i se-mpotrivi,
Pe cel ce niciodata pe ea n-o sa iubeasca,
Tu fa-o d-al iubi !" Ea zise ; si amorul, ascultator, coboara
Prin domele supuse lui blondul
Orion ;
La
Lesbos se opreste, si
Safo, vai ! adoara
Si moare de
Faon.

Departe golful
Smirnii la calatori apare.
Conrad inturna ochii ce^ rataceau pe mare,
Zareste-aceste tarmuri d-antice suveniri
De mari virtuti trecute, de triste suferiri.
El saluta pamintul ce ii aduce-aminte
De
Omer, cu-acesbe amari si dulci cuvinte.
Fii binecuvintata, o,
Smirna de demult,
Cetate-Eoliana ce barbarii insult !
Nu este alta tara l-al carii dulce soare
Sa nasca, sa-nfloreasca femei mai rapitoare !
Fecioarele-au prefumul de flori din rasarit.
Nevestele-au ardoarea de vint imbalsamit
Ce
Libia trimite si marea-i da racoare ;
Lumina variata de raze trecatoare,
Ce se rasfring in noapte pe valul de azur,
Au fragezimea serii, al ei divin murmur.
Colo se-nalta
Pagus domnind p-aceste ape.
Acolo fuse templul naltat lui
Esculape
P-a carui colomnada de marmur oglindind
Se resfringea lumina oceanului spumind.

La nasterea lui
Meles vezi scorbora de fala
in care scrise
Omer poema imortaia.
Aici nascu, aice se zice ca-a trait,
A lumii rautate aici a suferit.
Aici grenaduL mirtul, olivier si laur,
Se lupta prin coloare de purpura si d-aur
irnbalsamind ferice locasul rapitor
D-eterna primavara, de vise si d-amor.
Dar sub aceste clime frumoase, prefumate,
Ce sunt aceste turme de sclavi intarziate,
Ce calc aceste locuri si cu prezinta lor
Atrista cadrul vietii, superb, desfatator ?
Vai ! ele ne recheama fatala barbarie !
E sclavul si cu domnul ; o lume ce-ntirzie !
Egali in barbarie, fanatici in credinti,
Beau dopotriva valul amarii suferinti !
Nu simt ei trebuinta mai fericiti sa fie.
Si nu rosesc de viata josita prin sclavie.
Cind ochiul nostru vede perind acest focar
Al artelor, stiintii, noi suferim amar.
Dar sa nu cure lacrimi !
Atita ratacire
Domneste sub aceasta amara suf erire,
Incit al nostru suflet nu poate-a mai avea
Decit un ris ironic in desperarea sea.
Asa
Conrad saluta aceste tarmuri sinte,
De tara sa robita el isi aduce-aminte.
O, tara, tot poporul ce-n glorie^a trecut
isi are timpul vietii in care a nascut,
in care cinta, stringe cunune luminoase
Prin lupte, prin stiinte, prin artele frumoase ;
Precum si-un timp de vitiu ce-aduce pe tirani,
Ce-aduce cruda moarte, cei mai din urma ani.
Avusi si tu, o, tara, o, dulce
Romanie,
Un timp de libertate, un timp de vitejie ;
Avusi si tu un nume, avusi si tu cununi,
Si locul de onoare prin alte natiuni.

Dar moliciunea urca pe tronul tau, o, tara,
Si viata ta d-atuncea a devenit amara !
Veni-vor zile rele cind pe tunica ta
Streinii intre dinsii sorti cruzi vor arunca,
Cind fiica idalii, precum si tradatorul
Vor semana rusinea sa-ti faca viitorul,
Cind omul cel de bine, de rai va fi lovit
in numele virtutii, popor nefericit !
Si voi, popoare slabe, in curse abatute,
Veti cununa tilharii si veti lovi-n virtute.
Vlastara ce va naste p-aceasta radacina
Va rasari din lacrimi ca putreda-i tulpina.
Al ei suc va fi vested si sufletul batrin,
Nu va avea junete - sarman popor roman !
Nu vei afla la dinsa decit indiferinta
in sinta ta caldura si-n nobila-ti credinta.
Va concentra in aur tot simtimintul sau,
Semn precursor de moarte
Atuncea
Dumnezeu
Se va-ndura de tine, te va chema la viata,
Va risipi din ochii-ti a mortii cruda ceata
Atunci el va alege din neamul tau cazut,
Un om - ca sa desfaca tot raul ce-ai facut.
Dar orele se scura si ziua se arata
Si seara iar urmeaza de vise-nconjurata.
Conrad simtea in sinu-i un dor necunoscut;
Pe podul singuratic sedea el abatut.
Zbura pe valuri vasul condus d-o vie boare ;
Ger, aer, valul marii, c-o palida coloare
Se inveleau si luna pe cerul incolor
Parea ca mediteaza p-al lumii aspru dor.
Moderatorul vietii se cufundase-n mare.
Ca o spreceana neagra pamintu-n departare
In umbra si in raze se mai vedea mijind ;
Si valuri dupe valuri veneau ca turme-albind.
Conrad aude-atuncea o dulce armonie.
Mai multe voci unite, voci pline de junie,

De simtimint ferbinte, voci pure, femeiesti,
Rocheama-acele-acorduri din horuri ingeresti.
Aceste voci lasara pe sinul serii dese
Ast himn pe care vintul ferice il culese :
"O,
Doamne ! viata-i lunga si-amara suferinta ;
Iar omul este-o iarba ce vintul a palit;
Vint, vino de rapeste plapinda mea fiinta !
Destul am vietuit.
Scuteste muritorul ce nu cunoaste ferea
Din care se adapa sarmanii traitori,
Si n-a vazut pe fmnte-i umbrindu-se durerea
Ca bruma peste flori.
Dar> eu a carii viata veni ca dimineata
Nascuta-n vijelie, la ce voi vietui ?
A vietii primavara si-a scuturat verdeata
Nainte d-a-nflori.
Junie,-amor, placere, si ginduri fericite
In cursul vietii mele, nu, nu le-am cunoscut !
Si din cununa vietii dorintele junele
Pe lacrimi au cazut."
Asa cintau cinci vergini surori diaconese,
Ce cautau prin insoli dureri a vindeca,
Vai ! ele ce durerea in lume alesese
Sa faca prada sa !
Conrad prin alte dame vazu cu admirare
O nobila femeie venind din departare -
Si-n departate locuri trecind cu-al ei barbat.
O frumusete rara ; chip splendid, inspirat,
Ce rechiema pe ingeri ; o floare-a frumusetii
Ce pare ca paleste in primavara vietii ;
O splendida corola ferice inconjura
Sub aurul ei dulce frumoasa sa figura.
Conrad simti in sine un fermec simpatic,
Vazind aceasta dama, ast chip blind, serafic,

Atit de dulce, nobil, si plin de frumusete,
Si inzestrat atita de urme de tristete.
Durerea intre dinsii nascu un simtimint,
O simpatie pura, un sacru legamint
Treceau el multe ore vorbind in sinul serii
Limbagiul ce e propriu si simpatic durerii,
Limbagi ce niciodata un suflet fericit
Nu poate sa cunoasca, caci nu a suferit.
Ei admirau.natura si marea cea placuta,
Amanta ce-n departe cu cerul se saruta.
Si stelede, flori d-aur in cimpii din eter ;
Aceasta simpatie intre pamint si cer ;
Aceasta lege mare nestramutata inca
Ce face armonia divina si adinca !
Si tanara femeie il-intreba cu dor :
Aceste fapte-nalte nu au un creator ?
Odata, intr-o seara, aceasta dama juna
Sedea pe pod cu
Conrad la razele de luna.
Era o seara calda, cer limpede, frumos ;
Sufla o boare dulce in paru-i riuros.
Streina influinta simtirea sa strabate.
Simtea ca o rasfata o dulce voluptate,
Un fermec fara nume ce-o face un minut
Sa lase al ei suflet sa zboare in trecut.
Ea pentru prima oara cutea2a sa vorbeasca
Cu
Conrad despre lucruri din viata omeneasca
Profane ; ea invita pe tristul calator
Sa verse-n al ei suflet al lui suflet in dor.
Conrad asa raspunde. - "Durerea ce vibreaza
in inima-mi, ce viata apasa si scurteaza,
Nu are vindecare p-acest amar pamint.
Nu are linistire decit intr-un mormint.
Eu am iubit.
A-ti spune ce gratii, frumusete,
Ce spirit, simtiminte formau a ei junete
Ar fi sa se slabeasca portretul ei divin ;
Dar moartea pleca fruntea acestui dulce crin.

D-atunci aceasta viata perdu orice placere.
C rice dorinta seaman, rasare o durere !"
Dar tinara femeie uirindu-se la el,
Cu oarece-indoiala, surise usurel :
"Tot trece, tot se uita, oricare rau se curma.
Si ranile ce face amorul, nu las urma.
Tenesiana noastra de ar mai fi aici,
Ar ride -pe sub valu-i de toate cite zici !"
"Nu ! zice calatorul, nici ea, frumoasa greaca,
Durerea ce m-apasa n-ar face ca sa treaca."

In sala de mincare
Conrad a coborit;
Acolo toata noaptea, la masa tabarit,
Corcind sa scrie versuri, abia putu compune
Aceste strofi din care putine pot fi bune :

La
Julia
Peste viata mea umbroasa,
Cind ferice ai zimbit
Viata s-a facut frumoasa,
Mii de raze-au rasarit !

Cite scinteioase stele
Mai-nainte s-au fost stins,
Sub surisul buzii tele,
Toate-acuma s-au aprins !
Nu e raza, nu e soare
Mai frumos ca dorul tau !
Corpu-ti ? roua dupe floare,
Sufletu-ti ? prefumul sau !
Tu faci soare, tu faci ceata
C-un suris sau c-un suspin !
Tu-ncununi de roze viata ;
Vise dulci tu porti pe sin.

Paru-ti valuri lungi, placute,
Cheama vintul serii pur,
Care, ca sa le sarute,
Lasa valul lui d-azur ;
Peste buza ta suava -
Cuib de alb margaritar,
Cyprisa ce-i a ta sclava,
Varsa roua si nectar.
Cerul imi vorbeste mie
Cind tu mie imi vorbesti.
El iti dete numai tie
Darul ca sa ma rapesti !
Viata-ti este a mea viata ;
Fericirea ta-i a mea,
Si p-a lumii deasa ceata
Tu esti singura mea stea.
O ! stii tu, vis blind, ceresc,
O ! stii tu cit te iubesc ?

Cind termina cu scrisul, venise ziua mare.
Conrad citeste "Iata o noua insultare !
aaza el a zice.
Ea nu le va vedea !
Suntridicul.
Aceasta nu e natura mea !" El zice, apoi rupe aceste strofe care
Bucati se risipira pe masa de mancare.
Juiia desteptata, din cuibul ei iesi.
Saluta calatorul si asfel ii vorbi : ,.,Scrii versuri mi se pare ?" intinde alba mina,
Bucatile cazute rizind ea le aduna.
nsira, le citeste si zice : "Iara ea !
Aceasta juna greaca ce-atita iti placea ?

Nu am stiut, urmeaza cu ton ceva cochet,
Ceva picant,
Juiia, ca esti un bun poet." Ea vede o bucata ce-a fost format hirtia,
Cu versurile rupte ; citeste :
La
Juiia !
Ea tace.
Schimba vorba, devine serioasa ;
Si purpura se-ngina pe fata ei frumoasa.
Dar orele se scura si vasul a statut
in portul de la
Hio la calatori placut.
Eden verde-al
Egeii !
Sporada gratioasa,
O.
Hio, viata-n sinu-ti mai poate fi frumoasa ?
Multi ani de tiranie, din vechiul tau trecut
Pe sinul tau ferice c-urgie au batut !
Dar nici o tiranie nu fuse mai amara
Cum fuse tirania lui
Stratis, fiu din tara,
El inmadrit d-ast titru, cu moarte te lovea,
Si fruntea ta de mama rusinea suferea.
Orice popor prin sine se perde, se omoara :
Prin fiii sai cei vitregi, prin vitiu ce-l coboara,
Prin materialismul cel orb si grosolan,
Prin lipsa de virtute, printr-un misel tiran.
Streinul vine-n-urma cind viata inceteaza,
Cind sinul astui popol d-amor nu mai vibreaza.
Guvernul din
Athene venise sa repare
Erorile din intru si plagele amare ;
D-atunci tu fusi robita, schimbind tiranii tai,
Plecindu-te ferice la noii tai calai,
Tu n-ai stiut sa suferi nici zilele amare,
Nici sacrifici cerute de sinta neatirnare.
E inca o virtute cind stim sa suferim,
Cind stim la timp sa cerem neatirnati sa fim.
Caci este-un timp pe care ursitele destina
Atuncea cind un popol se face demn de sil
De viata, libertate, prin nobile virtuti !
O, popoli de sclavie striviti si abatuti,
Ati cercetat voi oare ce cauza va tine
In lanturile voastre ?
Si ati gindit voi bine
Si n-ati vazut voi oare ca de veti deveni
Demni de neatirnare, prin rari virtuti veti fi ?

Trecuse ziua.
Seara frumoasa, lina, pare.
Pe malul ce se pleaca pe azurita maro
Ca cind ar vrea sa-i spuie mistere omenesti,
Se-ntinde niste plaiuri sub domele ceresti,
Edene-mbalsamite, locasuri gratioase
Cu arbori de climi calde, cu fructe auroase
Ce raspindesc in spatiu un aer prefumat,
Un aer ce da viata, plaminii se imbat.
Mai sus d-acele maguri par creste nenvelite.
Crezi ca-ale lor frunti nalte, de ceruri coperite,
De la-nceputul lumii, de ceruri se tocesc.
Albeata lor luceste in spatiul ceresc.
Sub coasta ce se pleaca pe limpezile valuri,
Sub flacarile lunii si-n umbrele de maluri,
Suspina dulce valul in sinul linii seri.
Unind a lui murmura cu cinturi de placeri.
Conrad sedea pe coasta, rapit de frumusetea
Ce ca un vis ferice ii legana tristetea.
Acest tablou feeric privirea lui sorbea, l Cind auzi pe mare un cintec ce zicea :

"Ti-amintii tu, frumoasa si juna vergina,
Plimbarile noastre pe marea d-azur, in barca tacuta, prin noaptea senina,
Cu dulce murmur ?
Pe fruntea ta viata, de tine-amorata,
Varsase rasfaturi - ceresti desfatari,
Cu buze de roua placerea curata
iti da sarutari.
Pamintul si cerul formau impreuna
Podoabele tele, o, sufletul meu,
Amoru-avea roze sa-ti faca cununa
L-al tau himeneu.
Dar zilele tele plapinde, junele,
Cazura dodata pe tristul mormant,
Si hora suava dorintelor tele
Se sparge in vint.

S-a stins a ta umbra pe marea spumoasa !
Pe buze surisul acum a-nghetat,
Ghirlanda de nunta din fruntea-ti frumoasa
in plins a picat.
Mormintul se-nalta pe zilele tale ;
Pe numele-ti dulce tacerea s-a-ntdns ;
Putinile pasuri pe scurta ta cale
Vai ! urma si-au stins.
S-au stins !
Si pamintul pastreaza cununa.
Si cerul revarsa lumina mereu,
Si marea-i frumoasa ca intotdauna,
O, sufletul meu !"
Asa rasuna-o voce pe marea leganata in murmuri fericite, de boarea prefumata.
Dar barca se confunda prin umbrele ce joc.
Conrad zicea : durerea e dar in orice loc.'
Dar tarmul
Ionii ne-arata-n departare
Tarimul unde fuse
Efesul, templul mare
Al zeului
Apolon, ce timpii-au abatut.
Fantasma uriasa-naltata pe trecut.
Cum ati "cazut, o, locuri, acum atit de jos.
Pamintul cel mai magic, cel mai delicios
in care tot respira amor si poezie,
in care tot e splendid, tot este feerie !
Civilizatiunea d-aicea s-a nascut,
Aici i-a fost locasul pe care l-a perdut,
Aici e priincioasa si totul o favoara,
Si cerul, si pamintul, si delicata boara ;
Aici pamint si mare ferice se unesc
Sa poarte cugetarii un zbor inalt, ceresc.
Tu vei veni cu timpul civilizatiune
P-aceste locuri sacre sa-ti iei posesiune
Atunci cind aste neamuri nu vor mai vietui,
Sau oarbe prejudete sa scuture vor sti,

Cind spiritul puteric de sinta-umanitate
Va risipi eccesul de nationalitate.
Colo inalte ripe se invelesc in nor,
Cu crestetul fantastic, trufas si visator,
Ici marea turburata sub vinturi asiatici,
Cu valuri ce s-arunca pe coastele salbatici
Lasa sa se auza un gemet infinit !
Abia un val se sparge de coltul de granit,
Abia se raspindeste si alt val ii urmeaza,
Urmat de alte valuri ce-aj ung ; mugesc, spumeaza,
Si se anunt departe pe ceru-umbros albind
Trufase, gematoare, necontenit venind ;
Ai crede ca sunt niste columne de armate
Ce-alearga sa atace, sa surpe o cetate.
Un nor trecea pe ceruri, pamintul aburind ;
Luci pe fata marii un fulger serpuind
Urmat d-un tare trasnet, facind sa taca-ndata
Si
Notus cel salbatec si marea-nf uriata.
O nava-n departare, mergind la tinta sa,
Cu pinzele ei strinse, la;valuri se lasa,
Imagine fidela aicea jos in lume
A omului ce lupta cu valul sau de spume,
Amara suferinta, s-ajunga catre-un tel.
Si care este telul :1a care merge el ?
Mormintul unde trece, mormantul ce-l asteapta.
Din care nici o voce mai mult nu-l mai desteapia.
Pe vechile ruine, sacalul cobitor
Unea cu vijelia un gemet plin de dor.
Si paserea de mare venea, catind pamintul,
Unind a sa cintare cu marea si cu vintul,
Asa cum insoteste neadormitul chin
Cu slabul fiu al,lumii, amarul sau suspin.
Priviti acele ziduri ce muschiul inveleste,
Si intrebati tarina ce-aici se odihneste,

Mai intrebati si zea ce-aici s-a ado
A lumii suferinta d-atunci a vindecat ?
A sa religiune putut-a sa opreasca
Ast rau ce se intinde pe vita omeneasca ?
Si daca orice crima ce-n lume s-a facut.
Nu s-a facut d-aceia ce-atita au crezut ?
Nu s-a produs sub bratul acelui mai fervin te.
Ce tamiiase templu?
Raspundeti, voi, morminte!
Om, fiu al periciunii, mergi, vezi tot ce-a ramas
Din tot ce-aici in lume facea al tau extas,
Placere, fericire si te facea fanatic,
Nedrept : un colt de poarta sub un figar salbatec!
Copil al ratacirii al caruia cuvint,
A caruia speranta se sprijina pe vint, ,
Priveste-aici mormintul iluziilor tele,
Credintelor fanatici, sorginte de mari rele !
Tu nu poti a te duce la negrul tau mormint.
Far-a-ti crea iluzii ce se rapesc de vint,
Iluzii d-alta viata, nu poti a face bine
Cum ti-ar lipsi ideea de fala ta, de tine,
D-o mare recompensa !
Tu, geniu nenteles, imi spune, trebuit-a meschinul interes
Sa vie sa s-ascunda chiar in a ta credinta ?
Chiar in a ta virtute ?
O, mizera fiinta !
Doctrine ratacite !
Amari prejudecati !
Facurati sa se curme loviri, inichitati,
De care geme lumea si care fac din viata
O zi far' de lumina, un cimp far' de verdeata ?
Aceasta clima dulce impaca-al nostru dor, il scalda in nectarul unui ceresc amor.
Conrad cu toata ziua simtea ceva schimbare,
Simtea ca se risipa abaterea sa mare.
Acel dezgust de viata, venin omoritor,
Acea-ndoiala trista ce-avea de viitor,
Ce-avea de tot in lume, chiar de progres, de bine,
Dispar cu tot momentul sub aste climi divine.

Si fratii lui d-un singe, lipsiti de viitor,
Purtind a tarii cruce si tara lui in dor,
Purtind al mortii doliu cu hearele streine,
Pareau lui sub coloare mai limpezi, mai senine.
Din timp in timp el simte ca inima-i avea
Marinimoase zboruri ; ca amoru-i suridea.
Fantasma vietii sale, acea fiinta dulce
Ce-a iubit in viata si care i-o aduce
Frumoasa, iubitoare, prin vise de amor,
A lui inchipuire ce se agita-n dor,
Ast obiect ce face o dulce suferire,
Mai rar acum vizita amara lui gindire.
Era prin alte dame pe vasul plutitor
O nobila myladi, un vis desfatator.
Claricia cu nume.
Ea raspindea dulceata
Si admiratiunea.
El ii scapase viata.
Myladi una data ureindu-se in vas,
Aluneease-n mare, tradata d-al sau pas.
Dar vasul nainteaza p-o mare ca. o gheata
Si
Samos se arata prin azurita ceata.
Al lumii far se culca si asterne, apuind,
Pe mare alta mare de ra?e seinteind.
Micale se inalta cu virf ui sau cel verde,
Prin umbre departate, mijind tacut, se pe;
Din crestetul sau, seara pe caru-i neguros
Coboara catre poale, plutind misterios.
Aicea flota greaca invinse barbaria
Ce meninta
Europa cu jugul si sclavia.
Tot este ca-nainte afara de cetati,
De templuri, de stiinte, de arti si libertati.
Barbarii sunt de fata, ca-n timpurile-antice.
Dar ceea ce nu poate ca sa mai f ie-aice, ' Sunt oameni ca
Xantipe si ca
Leontihid.
Azi sclavul locuieste sub cerul sau splendid.

Micale !
Seara vine si-atrista mindra-ti frunte.
Ce ai de esti pe ginduri, tu, cel mai mindru munte ?
Esti parasit de lume ?
De viata esti desert ?
Nimic n-auzi in juru-ti decit acel concert
Fantastic, melancolic ce valurile marii
intoana sa te-adoarma in cintul intristarii !
Ca tine, vai ! eu insumi de lume parasit
Pling anii fericirei ce timpu-a risipit;
Oh ! citi traiesc in lume si lumea-i paraseste !
Citi ura si dispretul aici nu intalneste !
Citi in aceasta viata privesc in imprejiur
Schimbindu-se in lacrimi al vietii dulce-azur !
Dar ce devine urma acelui
Panium ?
Tot a perit,
Micale, p-al gloriilor fum.
Tot ce-i frumos, ce-i mare, se perde-aici in vale,
Si noi speram, vai ! inca pe scurta noastra cale !
Dar seoolii cer prada si slabul muritor
Cu slabele lui fapte, se face prada.lor.
Ionie frumoasa si plina de dulceata !
Cum ai ramas desarta de ceea ce-ti da viata ?
Cind stim ca-n aste locuri odata-au stralucit
Stiinti, frumoase arte in gradul lor marit,
Si astazi nici o urma si nici o suvenire
Popoarelor barbare nu las ca sa te-admire,
Se-neaca ochii-n lacrimi, gindind ca-orice popor
Ca popolul acesta va trece calator !
Caci raul care face sa peara-o natiune
Exista : slabiciunea pe muritori supune.
Resbelul si conchista ca in vechime sunt,
Au drept de mostenire aicea pe pamint ;
Iar omu-i tot acela, cu-aceeasi slabiciune,
Cu-aceeasi ratacire ca-n timpul sau cel june.
Aceea ce loveste mirarea-n rasarit
Vazind aceste turme de sclavi ce-au survenit,
Nu este numai starea popoarelor invinse ;
Sunt insusi concherantii cu sufletele stinse !
Ei sunt egali la toate cu popolii supusi,
Caci concherant si sclavul p-o cale sunt condusi

D-aceeasi soarta trista, d-aceeasi ignorinla.
Si toti de libertate, toti, vai ! au trebuinta !
Barbarii subjugat-au pamintul fericit,
Si arte si stiinte, lumini au nabusit,
Si providinta pare la tot indiferinta
Vazind cum tot pamintul in doliu se-nvestminta !
Periti de pretutindeni, credinte si lumini !
Si tu, fatalitate ce pari ca tot domini,
Tu, mare intunerec, tu, oarba nedreptate,
Minciuna, crima, singe, dureri, inichitate,
Plutiti p-aceasta lume, caci soarele divin
Va lumina tot dulce, tot splendid, tot senin !
O, fiu al lui
Mahmude, tu, carui mostenirea
Ti-a dat acest imperiu, puterea si marirea
Mareata trinitate la care se avint
Ambitiuni streine aicea pe pamint,
Nu cauta prin arme sa-ti faci a ta tarie !
Caci rezultatul luptii de nimeni nu se stie ;
Ci-n marea dezvoltare a sintelor stiinti,
Precum si-n libertatea diverselor credinti ;
Caci dreptul totdauna recheama datorie.
Fa ca lumina veche aicea sa revie.
Din noaptea barbariii ce tot a invelit,
Conchide prin lumina anticul rasarit !
Caci unde cerul are atita frumusete,
Si soarele lumina, si clima tinerete,
Mult n-au sa mai domneasca nici crudul iatagan,
Nici noaptea barbariii pe spiritul uman.
Popoarele
Europii mai mari, mai luminate,
intirzie sa rupa cu multe triste date.
Historia ea insusi aici s-a ratacit :
Din singe, din despolii cununi ea a-mpletit,
Preconizind resbelul ca o necesitate,
Din ratacirea lumii facind necesitate,
Din crima, o virtute, din aeasini, eroi.
Trecutul se rasfringe chiar astazi, chiar in noi,
Si vechea barbarie conduce muritorul,
Stiinta, si credinta, tiranul si poporul.

Orice razboi e crima din zilele barbare.
Afara, vai ! de dreptul cel sint de aparare,
Si ferul ce loveste pe cimpul cel fatal
Sub scutul legii este p-atit de criminal
Cit este si cutitul ce tine-ucigatorul.
Marirea ce-ncununa mai bine muritorul
E ceea care-l face egal cu
Dumnezeu
Prin geniu, prin virtute si prin progresul sau.
Ferice de poporul ce lasa dupa sine,
Nu urme de durere, de singe si de crime,
Ci raze de marire culese prin virtuti.
Asti popoli sunt mari inca si chiar cind sunt cazuti.
Si ce-ai fi fost tu oare, frumoasa
Ionie,
In suvenirea noastra cind din a ta junie
N-ai fi lasat in lume decit un sunet sec
De lupte singeroase ce-abia mormintul trec ?
O, tara mea romana, nu poci vorbi eu inca,
D-o mare cugetare sau d-o durere-adinca
Sa nu gindesc la tine, acest antic pamint
Al unor timpi de viata, dar astazi un mormint.
Asa medita
Conrad privind aceste locuri
Ce-apar in departare prin umbra si prin focuri.
Balaia aurora cu bratul de argint
Desface valul noptii si-apare stralucind.
Colo se-nalta
Samos cu crestetul in ceata,
Mai dincolo e
Patmos ce plinge-a sa verdeata.
Din vasul ce repoza se vede departat
Murind frumoasa mare sub cerul azurat,
O boare se balanta pe fata sa senina,
Formeaza miriade de creturi in lumina,
Ce scinteie, tresare, schimbindu-si forma lor
De cum pe oeru-albastru apare cite-un nor.
Asa p-al nostru suflet plutesc in stralucire
Mii de dorin ti aduse d-un vis de fericire,

Si cind pe viata trece, intr-un minut, un nor,
Aceste dulci dorinte se turbura si zbor.
In partile
Carii tabloul difereaza.
Micale se intinde
In marea ce spumeaza,
Acopera cu umbra un spatiu departat
Si racoreste valul sub soare-nflacarat.
Mai dincolo de munte, alt lant de munti apare,
Gigantici ce domina trufas aceasta mare,
D-un cer senin si magic adesea cununati;
De raze si de umbre, ca viata semanati.
Credinta poporana pretinde ca in noapte
Cind vintul raspindeste misterioase soapte,
Cind blonda fiica a noptii s-acopera de nori,
Pe muntele din
Samos apar, ca niste ziori,
Lumini ce se coboara pe marea-ntaritata
Si calea catre
Patmos la pelerini arata.
O, popol sclav ! atita stii tu ca sa ne zici
Din vechea stralucire ce a domnit aici ?
Tu nu stii in vechime ce-a fost aceasta mare !
Ce-au fost aceste tarmuri !
Trecutul fu prea mare
Si inima-ti prea mica sa stii sa pretuiesti
Marirea natiunii din care crezi ca esti.
Priveste-aceste tarmuri pe care frumusetea
De secoli fara numar revarsa tineretea,
Revarsa suvenirea de timpi ce au trecut,
Si spune, al tau suflet, sub lanturi abatut,
Nu a simtit arzindu-l acea necesitate
S-aspire aer dulce de viata, libertate ?
Tarina sclava !
Spirit ingenucheat, cazut,
Nu mai spera la vise ce-n noapte-ti ai facut
Ca vei gasi in ceruri ce n-ai avut in lume !
Nu ! nemurirea este un vis, un dulce nume,
De care tu, o, sclave, nu te vei bucura !
Caci n-ai sa lasi nimica aici in urma ta !
Grabeste de te face, prin fapte imortale,
Prin dalbe sacrifice p-a vietii scurta cale,
Demn pentru nemurirea ce-astepti in calea ta.
Caci numai fapta buna isi are viata sa !

Voi, locuri de delicii, edene fericite,
Voi nu ati fost facute sa fiti, vai ! locuite
De sclavi fara de viata si fara viitor.
Al caror suflet n-are in voi destul amor !
Sclavia nu-i facuta ca sa va locuiasca,
Nici sclavul sa v-admire, sau sa va dispreteasca.
Vedeti aceste tarmuri cu ceri desfatate:
Aici nasc, cresc, infloara si arbori rari, pi flori.
Sub boarea diminetii, sub clima lor cea dulce,
Sub cerul lor cel splendid ce-a pururea straluce,
Natura, de la sine, prin pomii roditori
Hraneste ca pe paseri sarmanii muritori !
Tot spune, tot respira sub aste climi curate
Frumosul, idealul, un vint de libertate.
O,
Patmos ! ce-ti ramase din splendidul trecut ?
O stinca intre valuri c-un cer senin, placut,
O mare fericita, un soare dulce toca.
Oh ! soaiele lumina pe fiii tai din stinca ;
Dar nu maf incalzeste d-acuma suflul lor,
Nu-l mai reinfloreste din sintul tau amor !
Se rupe orice suflet vazind cea mai ferice
Cea mai frumoasa clima, facind contrast aice
Cu cea mai degradata, mai rea din barbarii !
Mormintele aice se par a fi mai vii !
Dar pentru ce vom spune aceste plagi amare,
Ce-neaca orice suflet d-adinca intristare,
Ce face viitorul in lacrimi sa-l privim ?
Sperant-acestor oameni, nu ! nu ! sa n-o zdrobim !
Nu stie nimini inca ce viitoru-ascunde
Acestor locuri sacre sub umbrele-i profunde.
Cit este de suava, placuta.-mbalsamita
A serii adiere ce undele agita !
Plaminul se adapa d-un aer pref umat,
Vederea de seninul eterului curat,
Urechea de murmura dormindelor mici valuri,
De cin tul filomelii pe departate maluri.
E timpul cind fecioara visind delicios,
Priveste sa zareasca pe cimpul cel apos,

O vela fericita ce-amantul ei aduce,
Si binecuvinteaza a serii boare dulce :
E timpul cind amantul, d-amanta sa respins,
Suspina pe caicu-i d-un foc arzind incins ;
E timpul cind piratul in umbra ce coboara,
Prepara a lui barca ca paserea usoara,
Asteapta sub o stanca un vint partinitor,
Si noaptea ca sa plece, sa prade-un calator.
Crestini !
Aceste fapte palesc al vostru nume !
Nu-s demne pentru-un popol ce-aspjra-aici in lume
Prin alte mari popoare sa-si ia un loc marit :
Prin crime nici un popol din lanturi n-a iesit.
Cind
Dumnezeu ridica un popol din robie
E cind el arc titruri neatirnat sa fie.
Aceste sinte titruri, la popolii cazuti,
Ce vor sa fie liberi, se capat prin virtuti.
Toti sunt egali in fata cu sinta providinta,
Nici numele ce poarta, nici felul de credinta
Nu dau aceste titruri, nici nu le-mputinez.
Virtutile ce p-oameni cu zeii egalez,
Aceasta este titrul si-acea conditiune
Ce da dreptul a face din sclavi o natiune.
A Samosului mare devine un cristal ; 0 boare prefumata adie pe canal,
C-o leganare dulce, molateca si lina,
Ea friza fata marii d-azur si de lumina,
P^acind din toate-acestea tablou desfatator,
Ce-mbata, ce incinta streinul calator.
Cind toate-aceste tarmuri suspin incatenate,
O,
Samos, tu ai inca un fel de libertate !
Ast drept, cu mini armate, prin singele varsat,
Prin dalbe sacrifice tu inca l-ai pastrat.
Nu-i numarul' ce face sa fie-o natiune,
Ci sufletul cel tare ; ci focul care pune,
Ci viata ce dezvolta, voind a vietui.
Cind numarul e moartea, el n-are drept a fi.

Sultanul te asculta in drepturile tale.
Ridica-te,
Turcie, p-a ta umbroasa cale 1 Iesiti, o, turci, din noaptea sub care v-au tinut
Prejudecati fatale rasfrinte din trecut !
Mergeti cu stralucirea progresului, cu viata !
Al libertatii soare azi risipeste ceata
Erorilor trecute pe rasaritu-n nori.
Cei ce ramin in urma nu sunt conducatori.
Dati libertati, dati drepturi popoarelor crestine,
Le faceti solidare cu voi, cu-al vostru bine,
Cu-al vostru rau, cu viata si moartea ce-asteptati.
Oh ! daca viitorul voi inca salutati !
Ce pasa voua modul cu care-un muritor
Glorifica si roaga p-al vietii creator ?
Cel ce-a facut fiinta credeti ca nu-ntelege
Mijlocul ce poseda sa rosge-orice relege ?
Dar daca prin biserici si daca prin geamii
Voi nu puteti da mina cu popolii cei vii,
Caci fanatismul inca domina in altare,
Uniti-va prin scoale, ast sanctuar mai mare !
Aici
Iupiter vine la luna sau
Herea
In timpul vijelii, aici il prinde zea
Sub mantia regala, sub forma unui cuc.
Dar toate-aceste fabuli cu timpul lor se duc !
Las locul altor fabuli in viata omeneasca.
Caci omul in minciuna ii place sa traiasca !
Minciuna, vai ! el insusi in viata lui d-o zi, il sperie-adevarul : nu poate a-l simti.
Tot s-a schimbat, afara de-aceasta mare lata.
Ea a ramas ca-n timpul cind zea adorata
Serba in aste locuri divinu-i himeneu,
Cu marele
Iupiter, al fulgerului zeu.
Lucrarea minii noastre fu singura plecata
La moarte, cind natura ramase neschimbata t
Si tu te masuri inca, cu zeul infinit,
Om, mizera tarina, ce vintu l-a rapit,

Si vei pe elemente sa-ntinzi a ta putere,
Tu, ce-ai nascut sa suferi, sa mori, vai ! in durere !
Ce s-au facut cetatea cu templuri de granit ?
De marmur ?
Pe palate azi piru-a rasarit.
Amar acelor popoli rapiti d-o mindra soarta,
Ce-si fac trufase titruri din numele ce poarta,
Dispretuind p-alti popoli cazuti sub jugul lor,
Cind stiu aici in viata ca toate trec si mor !
Perira si tiranii si sclavii dinainte,
Singuratatea plinge pe ale lor morminte.
Amar acelor popoli ce ii imbata viata !
Ei sunt ca niste arbori in flori de dimineata,
Si seara perd in vanturi cununele de flori.
N-ati invatat nimica, din viata, muritori ?
Voi, popoli ce robia usuca si abate,
Nu plangeti ca copiii ca n-aveti libertate !
Caci mine sau poimine puteti s-o capatati ;
Dai" fara de virtute, puteti sa o pastrati ?
Dar umbra se lateste nascand cu nencetare-Ai crede marea umbra ce din mormant rasare
Acelor generatii traite in trecut
Ce pe aceste tarmuri in nopti revin tacut !
Umbra lui
Polycrate ! in serile senine
Vii tu sa plangi ca dorul pe vechile ruine ?
Ah ! daca pe aicea tu poti a reveni,
Si daca poti tu plange, plangi, rege de o zi !
Tu fusi tiran in viata ; sub aspra ta vointa
Se inclina poporul perzand a lui fiinta.
Dar cel putin tiranul era din al tau sin,
Era din al tau sange, si astazi e strein !
D-acolo
Polycrate la
Oretee se duoe
Sa moara prin tradare in chinuri si pe cruce.
Acolo a sa fiica, vestita printr-un vis,
D^apropiata moarte, rugand, plangand i-a zis,
Sa nu se departeze de insula iubita-El meninta fecioara ca nu o mai marita
De s-ar opune inca. "Mai bine ramai eu
Nemaritata, numai sa-ti scapi tu capul tau."

El pleaca.
Si fecioara in lacrami inundata,
Pe-aoeasta coasta trista ramane lesinata.
Poetul
Anacreon aici a modulat
Suavele concerte de gratii inspirat.
Aicea sub povara batrinilor lui zile
Canta suava roza, p-amor si pe
Batile,
Batran iubit de gratii si geniu imortal;
Dar fara constiinta, pervers si imoral.
Dai simturilor forma atata de streina,
Atat de eleganta, suava si divina,
Incit tu faci din vitiu un sentiment frumos.
Ce ? omul nu fusese destul de vitios ?
Ce ? oare viata noastra e fara misiune ?
A face bine-n viata e tot aluziune ?
Oh ! chiar cind asta viata n-ar trece de mormint,
Noi tot avem ce face trecand p-acest pamant :
Avem a face bine acelor ce suspina,
Acelor ce la chinuri ursitele destina.
Avem cu viata noastra, ce tu numesti un fum,
Sa facem sacrifice in binele comun.
Acel ce dete viata, nimic nu datorase ;
Noi datoram lui totul, doctrina ta ramase
in cea dintai onoare trecind prin mii de ani,
Si desfatind ferice pe sclavi si pe tirani !
Trecuse miezul noptii. in mica sa cabina,
Julia ingemiche.
Se roaga si suspina,
Cu bratele pe peptu-i, cu ochii ridicati
Spre cer, in frumusete si lacrami inundati.
Un crucifix se vede in fata ei ; ea plange.
A lampii raza lina pe fata-i se rasfrange.
Pe paru-i ce se varsa, tot aurul plangea ;
Ca raza-n noapte, chipu-i in doru-i se scalda.
Pronunta niste vorbe ce nu le poti alege,
Un nume ce se-ngina, tot ce se antelege,
Tot ce-a lasat sa sune ast suflet ingeresc,
E numai : "Ma protege !
O,
Doamne ! eu iubesc !".

Conrad trecuse noaptea sa scrie-o poezie.
Lui pentru prima oara ii vine-acea manie
De multe ori frumoasa d-a face pe poet.
Deci iata cum descrie o oda la
Milet :
O, rege al
Carii,
Meandre, fluviu dulce
Ce faci mai multe volte in tara ce stropesti, in valurile marii nainte d-a te duce,
Atit tu tii la tara frumoasa ce, iubesti ;
Primeste salutare, tu ce-mi aduci aminte
De-atatea fapte mindre si rari evenimente !
Iar tu,
Milet, tu perla acestii tari antice,
Primeste trista-mi umbra in sinul tau zdrobit.
Ca tine, gindu-mi astazi strein d-orice-i ferice,
Traieste cu trecutul si plinge ce-a iubit.
S-a stins trufasa-ti flota, s-a spart a ta cetate,
Coloniile tele din
Pont sunt faramate.
Aici in tot apare o urma de marire,
Ce dureros ne spune ca tot ce va trai,
Regi, popoli, monumente, nu scapa de perire ;
Ca asf el orice luce, odata va pali !
Om muritor ! cind viata sub ochii tai apare
Atita de fragila si plina de-ntristare,
Si cind ti-aduci aminte ca viata ta ce pere
E frageda ca visul ce-apare intr-un vis,
Oh ! spune, nu te saturi ca sa mai stringi avere
P-acest pamint de doliu pe care esti proscris ?
Oh ! spune, nu te saturi, prin crima, nedreptale
Sa multumasti dorinte de ceruri condamnate ?
Eu nu-nteleg, vai ! omul, si d-ara varsat odata
O lacrima ferbinte, si d-am simtit un dor,
Am plins a lui ursita de patimi turburata,
Am plins nu pentru mine, ci pentru muritor.
O,
Doamne, despre care nimic nu se-ndoieste,
Ce lucru este lumea ?
La ce iti trebuieste ?

Creat-ai tu fiinta din aer, foc, tarina,
Ca prin amaraciune si-n doliu sa o vezi ?
Sa piara cind pe dinsa repoza a ta mina ?
Si sa se-mbete-n crime cind tu pe ea veghiezi ?
Esti tu un zeu de rele ?
Un zeu de razbunare ?
Iti place sa vezi omul in suferinti amare ?
Tot sufere, tot geme, tot ce-are viata in sine !
Un gemet este viata, un gemet infinit !
Sublima providinta, hazard, fatal destine,
D-a tot lovi tarina tu nu ai obosit ?
In dar se naste totul, in dar traieste, moare.
Oriunde naste-un bine, se-ntinde-un rau amar ;
Onoare si virtute, gonite de sub soare,
Respinse pretutindeni oriunde mai apar !
Dreptatea, o fantasma servind cu-al ei dalb nume
Pe cel ce o-ntelege ca p-un mijloc in lume,
Sa faca sa triumfe amara nedreptate !
Si crima pretutindeni ! in tot iluziuni !
Si pretutindeni chinuri, in tot inichitate !
Tot ce ne pare dulce, lasind amaraciuni !
Cit de frumoasa este sub cerul fara ceata
Din aste verzi edene, balaia dimineata
Cind ride printre umbre, venind incet din sus,
Din crestetul salbatec ce arata
Taurus !
De cate ori in noapte, perdut in vijelie,
Acela ce pluteste vazu cu bucurie
Frumoasa dimineata pe munte aparind,
Si calea lui pe mare ferice luminand ?
Atunci aceasta creasta ce ochilor s-arata,
De calatorii marii e binecuvantata.
Iar neaua sa eterna ce luce sub lumina
Riu d-ambru, se ingina cu purpura divina
Si se rasfringe-n marea de spuma si d-azur
C-un cer ce-atitea stele il fac si mai obscur

La stinga
Cos apare, in mantia sa verde,
Cu poala inflorita ce in azur se perde.
Acolo fu statua
Cytherii aparmd
Din valurile marii ca viata surizind,
Acolo fuse templul in care
Esculape
Domnea prin a lui arta pe toate-aceste ape.
O,
Cos, locas ferice, dezmerdator pamint,
In care portocalul prefuma linul vint.
Ce ? ai uitat tu oare pe cei ce te zdrobira,
Ce cupa cu veninul rizind iti oferira ?
Ce te-au facut a geme ?
Ce fruntea ti-au plecat
Si pentru libertatea rapita nu ti-au dat
Nici pace, nici putere, nici glorie, nici viata ?
Ca niste negre vise ei au- trecut in ceata.
Cos stie doua nume ce dulce el le zice :
Apeles,
Ipocrate, ce au nascut aice.
Vai ! din atitea nume d-heroi, nu stii mai mult
Decit aceste geniuri ce seculii consult !
Mai colo p-al
Asii frumos si splendid sol
Fusese altadata mormintul lui
Mausol.
Frumoasa
Arthemisa inalta-^acea minune,
Si bind in cupa d-aur a sotului sau june,
Cenusa mestecata cu vin delicios,
Depune a sa viata ca crinul cel frumos.
Caci inima femeei e-o lira ce nu suna
Decit sub mina urii teribili, ce razbuna,
Sau sub suflarea calda a dulcelui amor. .
Ferice cine naste ast sunet iubitor !
Nu trebuie a plinge asti popoli ce se-"nclina
Sub jugul tiraniei de tara lor straina !
Prin chiar a lor vointa la jug s-au condamnat.
Ei nu au decit soarta pe care-au meritat.
Dar sa lasam aceste morminte si deserte,
Si sa privim natura cu fragede concerte !
Acolo se inalta din dealuri verzi, din vii.
Munti nalti ce varsa umbra pe mari si pe cimpii

Un val de raze calde pe-aceasta mare lasa
Ce-abia se increteste d-o boare dragalasa,
Si face sa rasara miriade de luciri
De raze colorate, bizare incretiri,
Ce se-mpletesc ferice si seintei tremurinde
Pe urmele suflate de boarele arzinde.
Pe turnul ce se-nalta pe un castel tacut
Lumina lunii pline ce-n spatiu a parut
Rasfata armaria pe ziduri incrustata
Ce-aminte cavalerii domnind aici odata.
in timpul lor venira si-acesti tirani bizari,
Supusera-omenirea cu lovituri amari,
Servi ai lui
Christ ei fura streini d-a lui doctrina,
Veniti ca sa protege biserica crestina.
Dar vasul nainteaza ; la
Rod ancora cade ;
in aste ape limpezi mai multe ore sade.
Aicea marea este un fermec rapitor.
Cer, valuri rivaliza, in sintul lor amor,
Cu insola frumoasa, locas de tinerete
Sa merite cununa prin rara frumusete.
O, muritor ce soarta goneste aicea jos,
Ce ura omeneasca urmeaza furios,
Tu care clima rece ca cruda tiranie
Si cerul fara soare ca viata sub robie,
Un aer fara balsam, un sol ce n-are flori,
Apasa viata trista, copil de muritori,
in tari nepriincioase civilizatiunii,
Lasate tiranii, lasate-amaraciunii,
Vin ca sa schimbi pamintul in care ai nascut !
Vin, vin cu fericire sub cerul cel placut !
Tu ai putine zile ca sa ramii in viata,
Si moartea care vine va fi eterna ceata
Pe care nici un soare, pe care nici un vint,
Nu va putea sa sparga aici jos pe pamint.
Vai !
Tu vei trece viata sub chine si durere
Si dincolo de viata, nu ! nici o mingiiere !
Mister si intuneric !
Ce-ai fost tu pe pamint
Mai mult decit o prada ursita la mormint ?

Tu vei peri, si nimeni aicea jos in lume,
Nu va sopti atuncea la nimeni al tau nume.
Traieste scurta viata ce
Dumnezeu ti-a dat
In clime fericite, sub aerul curat,
Sub soarele cel splendid, sub cerul ce straluce.
Caci locul tarii este oriunde-i soare dulce.
Regreti un cer d-arama si soarele de fer
Sub care vezi in lacrimi cum anii trec si per ?
Numesti tu a ta tara acolo unde chinul
Si jugul si durerea ti pasa viata, sinul ?
Acolo unde floarea nu este dreptul tau,
Dar unde numai spinul iti este dat spre rau ?
Numesti acestea toate o patrie iubita ?
Atunci dar iti voi zice : esti demn d-a ta ursita !
Vai ! tu te bucuri, sclave, sub soarele umbros
Cum orbu-n intunerec se pare-a fi voios,
Caci ochii lui in viata n-au cunoscut lumina !
Regreti tu jugul barbar ce fruntea ta inclina ?
Regreti tu tirania caci te-a vazut nascind ?
Regreti un cer d-arama caci l-ai privit plingind ?
Vei parasi cu timpul aceea ce zici tara,
Vei bea, vei bea, sarmane, din cupa mortii-amara.
Atunci lasa-vei totul aicea pe pamint
Si patria ta f i-va tacutul tau mormint
De cind numiti in lume o patrie iubita,
imi spuneti, incetat-a d-a fi nefericita ?
De cind credeti a-i face un dulce viitor,
Scapat-ati de necazuri, de lanturi pe popor ?
De cind va dati voi viata pentru aceasta tara,
E oare ea scutita de tiranie-amara ?
Vai ! toata munca voastra n-a fost atatia ani
Decit sa dati putere mai mare la tirani !
Ei au robit crestinii mai rau cum au urmat
Mahometanii insusi !
Nimic ei n-au lasat
Pe urma lor, afara de ura si blasfeme.
Sub pasul lor in lume, tot sufere, tot geme.
Dar pentru ce lovi-vom p-asti nobili venetici
Caci au facut sa geama crestinii dupe-aici ?
Merita numai dinsii lovirea istorii !
Facura mai mari reie in timpul barbarii,

Decit n-ar face astazi aceste natii mari
Popoarelor zdrobite in suferinti amari !
Primeste salutare, parinte-al istorii -
Herodote ! tu, care dai vii lumini
Grecii !
Ai spus frumoase lucruri precum si mari minciuni,
Sa-astimperi fanatismul acelor natiuni.
Al tau mult mare geniu nu a putut sa zboare
Mai sus de prejudete, de regi si de popoare !
Puteai tu face altfel cind fabula domnea,
in templuri si in datini, si lumea conducea ? *
Noi, ce traim in timpul de civilizatiune,
Suntem scutiti de fabuli, tu, mare umbra, spune ?
Spre sudul lui
Meandru au inflorit
Tymbria,
Pyraha,
Heraclea, cind viata si junia
A Ionii frunte frumos incununau.
Cind fiii sai de geniu maret se luminau,
Palate, teatre, templuri se inaltau nenvinse,
Tot s-a facut ruine si altele sunt stinse,
Tot ce-a scapat de spada tiranului strein,
A cotropit nisipul
Meandrului divin.
Acolo unde-odata fu civilizatiunea,
Acum domnesc tacerea si dezolatiunea.
Natura-i parasita si pare-a suferi
D-a omului absenta ; ici, colo veti zari
Colibe mizerabili a carora naltare insulta aceste locuri ceresti de desfatare,
Ce inca mai pastreaza un f ermec rapitor,
Cu toata ruinarea si vaduvia lor.
Dar cerul, marea, clima nimic n-au suferit.
Natura are-aicea un fennec infinit. in verele arzinde, din nord suave boare
Ce vin cu dimineata, dau frageda racoare.
Cu seara vintul cade ; dar roua, ceresc dar,
Adapa flori si arbori ca un divin nectar, in ierne, vinturi calde tempera-orice suflare
De gheata ; minunata streina combinare !
Flori prefumate, arbori pe malul odorant
Dau aerului serii balsam vivifiant.

Tot oe al nostru suflet indnta, se gaseste
In aste elemente in care-mparateste
Un fermec fara nume ; in marile ruini
Ce a lasat trecutul, oceane de lumini ; in lumea de morminte ce in tarina zace -
Si ne vorbesc muteste, mai mult decit ar face
Societati trainde in civilizatiuni ; - Ne spune ce-au sa fie aceste natiuni
Ce stapinesc pamintul prin aspra tiranie
Si-nlocuiesc dreptatea prin forta si tarie.
Aici gasim misterul fiintii omenesti
Pe care-n academii d-acum nu mai gasesti.
Ideea ce streinu

Comentarii

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)



Pune poezia Conrad pe pagina ta
Adauga link pe pagina web a site-ului tau.



Poezii despre:

Primavara

Toamna

Iarna

Iubire

Bucurie

Viata

Flori

Boala

Singuratate

Frica

Scoala

vezi mai multe

Politica de confidentialitate



Copyright 2024 © Poeziile sunt proprietatea poetilor. Toate poemele sunt reproduse in scop educational pentru informarea utilizatorului.Contact (Poeziile.com - Portal de poezie romaneasca )
Mari poeti romani