Rovina

El ridica fruntea far-a suferi. Vocea lui rasuna fara-a osteni.
Domnul le vorbeste. Soarele s-arata.
Dulcele repaos pe straini imbata.
Ei sunt multi la numar, dar infemeiati.
Au venit la lupta de rapiri chemati
Si dorinta pradei e cazuta foarte,
Rar inalta omul pan sa-o cate-n moarte.
— 'Pentru tara noastra insa noi murim! in amoru-i tanar inima marim!
Cat n-or fi romanii un popor de sclavi, Demni de tot dispretul popolilor bravi, Cat rosi-vor inca jugul crud sa poarte, Cat a lor marire or cata prin moarte, N-o calca strainul intr-acest pamant Fara sa gaseasca chiar al sau mormant. Cel ce nu se lupta pentru-al tarii bine Nu merita viata decat spre rusine! Dar va fi, din contra, martor Dumnezeu! Inima imi spune si roman sunt eu!' Zice, suna-n bucium. Sub alt cort el pasa. Vede pe-a lui doamna si-ntristata-o lasa.
Acolo se vede doamna si-a lui fiie Dulce si frumoasa ca o bucurie, Alba, purpurata, cu peri aurori Semanati cu lacrimi, ale mortii flori. Pe gurita-i mica, fraged zmeurita, Sarutarea pare inca adormita! Iar pe fruntea-i trece umbra unui chin Si pe brat i-o pleaca ca pe-un moale crin.
— 'Fiica mea cea dulce! doamna-muma spune,

Sa-naltam la ceruri sfanta rugaciune! De va pierde domnul lupta, viata sa, in robie cruda noi ne vom pleca. Dar robia noastra fi-va dezonoare, Moartea cea mai aspra, mai degradatoare., intre doua rele, moartea nu-i mai rea. Pentru-al nostru suflet, roaga fiica mea!' Strigate de-nvingeri s-aud departat Palosul pe fiica muma a-naltat! in amoru-i straniu doamna e sublima. Fiica, tremuranda, capul ei inclina Palida, pierduta, lacrimi stralucesc P-ale sale fete farmec ingeresc! Alta stire vine Palosul coboara Si saruta dulce juna-i fetioara.
Mircea cu romanii pe straini a stins. Moartea lor e cruda Baiazid invins.
CAHUL
Stelele de aur prin eter luceau. Turcii si moldavii printre flori dormeau. Ionascu trece noaptea in veghere; isi adapa dulce sufletu-n durere, Apoi zice-n sine: 'Slabe muritor! Nu-i destul ca soarta te-a supus la dor, Pentru ce chiar insuti iti urzesti in lume Alta suferinta care te supune? Viata si marirea, fericiri lumesti, Vine-o zi in care tu le parasesti, Iar a ta tarana viermilor e data Cat de dalba fie fala ce te-mbata!'

Cheama capii ostii si-astfel le-a vorbit:
— 'Voi, cozaci ce-n lupte dalbe m-ati servit! Voi, feciori din tara ce, venind in lume, V-au scaldat cu lacrimi ale voastre mume,
A sosit momentul jugul sa zdrobim Sau prin mandra moarte sa ne nemurim! Putin timp in lume un erou traieste, Dar in scurta viata secoli vietuieste! Caci de dulce fala trece cununat Si, murind, in urma-i nu va fi uitat. Cel dintai muri-voi pentru-al tarii bine! Cel dintai lovi-voi cu-a mea calarime!' Zice. Dar sub cortu-i iata a parut Doamna lui maghiara, ca un vis placut. Coama-i poleita de raze de soare, P-albu-i san revarsa valuri razatoare. Chipul ei cel palid prevesteste-un rau. Ce,-necat, se lupta cu sufletul sau. insa cu marire ea atunci vorbeste, Vorba-n dulci suspine i se raspandeste:
— 'Doamne, cu calarii tu sa nu te duci! Capul lor pe aur te-a vandut la turci. I-a lasat sa intre fara-mpotrivire
Si ti-a scris ca-i numai o prea mica-ostire, Cand p-aceasta tara se varsau mereu. Esti tradat de moarte, o, stapanul meu!' Astfel zice doamna. Lacrimi, dulci rosete inecau atuncea palidele-i fete Domnul catre hatman cauta mirat. Iar acest din urma pare turburat, Tremura, paleste, temerea-si ascunde, Apoi nalta glasul si-astfel ii raspunde:

— 'Ale mele fapte par banuitoare; Dar, o, mandre doamne, nu sunt tradatoare. Timpul va va spune intr-al meu favor. Cel dintai in lupta merge-voi sa mor!' Zice si se-nchna. Domnul aprobeaza. Acuzatul iese. Ochii il urmeaza. Cu-a lui calarime pleaca intr-un zbor Catre turcii falnici si se-nchina lor.
Domnul da semnalul, buciumele sun. in treizeci patrate, bravii lui se pun. Turcii pun in frunte cetele-nchinate, Dar cu focuri crude le trasnesc in spate. Domnul da un ordin catre vanatori Ca sa-ndrepte focul peste tradatori, intre doua focuri, cu-a lui calarime, Tradatorul hatman piere cu rusine. Cu virtute rara moldovenii mor! Turcii se-nspaimanta de nepasul lor. Cu-ai lor cai s-arunca repezi pe patrate Ce ca stanci de piatra stau nestramutate. Desperati descalic, se tarasc pe maini, Musca de picioare pedestrii romani. De trei ori moldavii, turcii imbrancira, Dar tatarii ageri ajutor sosira. Cum spumoase valuri ce pe mari pornesc, Afla vant contrariu, stau, se zguduiesc, Apoi iar se-nturna repezi, spumegate, Astfel se-nturnara cetele turbate. Toti restransi, p-ai nostri, repede cobor, ii strivesc prin numar si prin focul lor. Calul si piciorul nu mai pot sa calce Decat pe cadaveri Campu-n sange zace.

Bratele-amortite spedele scapau. Cei armati nu cata, nu stiu unde dau. O furtuna cruda repede-a-nceput! Pulberea-i udata, tunurile-amut. Domnul, cu durere, catre-ai sai vorbeste: — 'Omul si natura, tot ne paraseste. Nu mai e scapare, noi am fost tradati! Cel putin muri-vom ca niste barbati! Si prin moartea noastra dalba, vitejeasca, S-aratam ca neamul demn e sa traiasca! Lupta ce se pierde cu-acest chip sublim Este-o biruinta! Fratii mei, murim!' Zice si s-arunca cu stindardu-n mana intr-o mare ceata d-armie pagana. Cei mai bravi ii urma, iar pe calea lor Turcii randuri, randuri cad zdrobiti si mor.
Noaptea pune termen intr-a lor zdrobire. Domnul se retrage cu putina-ostire. Dupa niste santuri toti se gramadesc Si se bat trei zile pana flamanzesc. Pasa lor propune lupta sa incete, Cu cuvant ca viata, tara sa respecte. Pe coranul sacru jura sapte ori. Ionascu merge la apasatori. Dar abia crestinii locul lor pradara Si-ntre cai pe domnul, turcii il legara. Caii fara frane zboara pe campii, Fug ca doua pasari printre vijelii. O turbare cruda pe crestini conjoara. Dupa cum jurara, cauta sa moara: intru prin turcime, moartea cautand. Pan la cel din urma s-abat omorand.
Stinsu-s-a lumina gloriei moldave!
Plangi, o, trista tara, sufletele brave
Ce-au picat in lupta pentru-al tau amor!
Plangi cu plans de moarte pe mormantul lor!
Raul peste vale cura sangerat;
Campul de torente de sange-i scaldat,
Nu mai poate-nghite valul cel de sange
Ce pe valuri negre necurmat se frange.
Valea-i despoiata d-ale sale flori;
Pasarile-oprit-au imnii rapitori,
Numai corbu-ntuna canturi intristate.
Vanturile noptii, printre tufe-uscate,
Prin mugiri duioase rasunau cu dor
Ca suspinul dulce sufletelor lor.
Sabia straina trece peste tara;
Pentru fiii tarii viata-i o povara!
Cei batrani cu lacrimi roaga pe cei juni
Sa le curme viata; si demnele mumi
Pe feciori indeamna la rezbel sa sara,
isi farama pieptul, aratand sa moara.
O, straini ce-n tara dulce v-ati umbrit,
Nu-i destul ca soarbeti sangele-i dorit,
Dar purtati in tara alti straini c-urgie.
Oh! blestemul nostru peste voi sa fie!
Sa n-aveti in viata tara sa doriti!
Peste fata lumii sa va raspanditi!
Sa cadeti sub lanturi barbare, straine,
Si de soarta voastra sa n-aveti rusine!
Iar voi, fii de tara, voi, ce va lasati
Ca sa va-amageasca strainii-nsetati,
Ce va soarbe hrana, traiul si junie,
De trei ori blestemul peste voi sa fie!