| Era o lumina stranie de parca toti cei aflati de fata ne dorisera candva binele fara sa stim. Privirile lor dojenitoare
 sfasiau subtirile noastre armuri de apa
 semn ca totul
 trebuie luat de la inceput.
 Te priveam, as fi dorit, sa intelegi
 ca ei vor pleca intr-un tarziu
 vor renunta daca vom avea taria
 sa-i privim fara sfiala
 si mai ales fara acea rusine
 pe care o asteptau din parte-ne ca un legamant.
 Erai din ce in ce mai palida ;
 osul fruntii tale mi se parea
 vibrand ca o elice de argint
 si apropiindu-ma
 te-am auzit murmurand infricosata ;
 "O, dar ei chiar ne iubesc, ne iubesc
 cu-adevarat ! incotro sa fugim ? incotro ?"
 
 |