Poetul zilei
Stefan Petică
(1877 - 1904)

7 Poezii
1 Cantece

Poezia de azi

Mod
de Ion Barbu


Citeste Poezie completa
 

 

 

Ghicitori
Povesti
Top 40 poeti
Top autori

 

Cautare avansata

Fiica haosului

Vezi toate poeziile poetului




A fost odata un voinic,
Coborator din ginte veche,
Crescut pe cal inca de mic
Si vanator far’ de pereche.

Era din mama, pamantean,
Iar despre tata, spuneau unii
Ca se tragea de la Traian
Si amintea, prin chip, strabunii.
Trait in munti de mititel,
Crescuse chipes si voios,
Incat vorbea lumea de el
Ca de un nou Fat-Frumos.
Cand se pornea la vanatoare
Cu soimi adusi de prin straini,
Tipau vultanii la izvoare
Si puii de prin vizuini,
Si dau navala neam de neamuri
Prin vagaunile adanci:
Vanatul usurel prin ramuri
Iar vulturii pe varf de stanci.
Si ramaneau sa-i steie-n cale
Doar baietanele din sat.
Dar nu-i ardea mariei-sale
De un asemenea vanat.
Prin muntii plaiului vecin
De-un card de vreme se zvonise
De Filip de la Severin
Ca dintr-un vis innebunise,
De ani intregi venea mereu
La curtea sa imparateasca
O Pajura cu chip de zmeu,
Cu cioc si limba pasareasca,

Si-n miezul noptii croncanea
Pe-un ciot din turla cea batrana,
Si-l tot chema, l-ademenea
Sa se coboare-ntr-o fantana.
Se tanguise tuturor
Si le spusese ce-a visat:
C-ar fi ascunsa-ntr-un izvor
O fata-a unui imparat.
In fata lui, cu barba sura,
Stau slujitorii din palat,
Si, tristi, cu mainile la gura,
Il cainau ca-i fermecat.
Traiti la dansul din parinti,
El le zambea cu ochii buni:
Ca tot nebunul, pe cuminti,
Ii socotea pe ei nebuni.
*
Pe scoborasul unei vai,
Intr-o padure incalcita,
Era pe magura dintai
O pestera introienita
Sub uscaturi de brazi carunti
Si malitura de izvoare,
In care pustnicii din munti
Spuneau ca cine intra, moare.
Din fundul ei se depana
Izvorul purtator de basme,
Ce codrul tot il impana
Cu cosanzene si fantasme;

Din fundul ei spuneau ciobanii
Ca iese Pajura in vale,
Si naruieste bolovanii
Cu vantul aripelor sale.
Porni voinicul fara teama,
Lasandu-si cai si vanatoare;
Zicea ca soarta lui il cheama:
Ca cui e scris sa moara, moare.
Si merse azi, si merse mani,
Si merse vreme indelunga,
Si dand din cap, si dand din mani,
Ajunse vremea sa ajunga.
La rotitura unui cot,
Ramase intr-o bolta mare,
Impodobita peste tot
Cu pietre si margaritare.
Sclipeau tavanele, cuminte,
Din raza gemelor albastre,
Ce mii de veacuri inainte
Se intrupasera din astre,
Si luminau, cazand in joc,
Oglinda unui lac feeric,
Ce rasfrangea sageti de foc
In departatul intuneric.
Deasupra limpedelui lac
Cadeau din bolta de lumina
Pletoase ramuri de copac
Si vrejuri lungi de gelsomina,

Si impletite intre ele
Legau un leagan in colori,
Cu foi de nufar drept perdele
Si asternut de praf de flori.
Pe pat, dormea frumoasa Zana,
Fecioara vremilor eterne,
Cu capul rezemat pe-o mana
Si parul despletit pe perne.
O stea, aprinsa in zenit,
Si coborata, virginala,
Pe-un fund de pat inchipuit
De Aurora boreala,
Cu forme albe omenesti
De fata-mare adormita,
Era frumoasa ca-n povesti
Si ca-n povesti, nesocotita.
Frumoasa ca intaiul vis
Al dragostei celei dintai,
Visa sub ochiul ei inchis
Balane plete de flacai.
Tragea din firea-i de femeie
Naravul primului pacat,
Si doar era mai mult idee
Decat un trup adevarat.
El o atinse binisor
Pe parul blond ingalbenit
Ce ca o unda de izvor
Cadea la vale despletit,

Si un fior trecu vibrand
Prin trupul alb al adormitei
Punand viata rand pe rand
In gand si-n bratele iubitei.
Atunci deschise ochii mari,
Rotunzi si plini de veste buna,
Doi ochi sireti si carturari,
Adanci ca doua nopti cu luna;
Isi duse bratele spre piept
Si se-nrosi, parand c-asteapta
Un lucru nou si intelept:
Iubirea unica si dreapta.
*
Sorbea voinicul din privire
Minumea ce-l incremenise,
Si revenindu-si in simtire
Ii prinse mainile si-i zise:
“De esti un vis, sau esti reala,
De esti, sau nu esti, sau poti fi,
Tu esti icoana ideala
A nazuintii de-a iubi.
Eu te-am visat de-atatea ori,
Te-am cautat pe zbor de vant,
Te-am imbinat pe cer, din nori,
Din toamna blanda pe pamant;
Te-am deslusit intr-un miros,
Dintr-un amurg de zi de vara,
Si nu a fost nimic frumos
Fara ca umbra-ti sa nu-mi para,

Te stiu ca esti prin tot ce-i viu,
Precum e raza de la soare,
In tot ce este straveziu:
Vazduh sau apa curgatoare;
Te stiu, te simt, te si traiesc,
Te voi trai imtotdeauna,
Lasand viesparul omenesc
Sa-si schimbe patima cu luna.”
Iar ea. uitandu-se la el,
Plutea in caldele-i cuvinte,
Si masurat, incetinel,
Raspunse glasul ei cuminte:
“Nu m-am nascut si n-am sa mor,
Caci prinsa sunt din vecinice:
A tot ce-a fost, am fost izvor
Si-oi fi a tot ce-o fi sa fie.
Pamantul, cand s-a rupt din soare,
In invartirea lui prin haos
M-a prins in el ca-n inchisoare
Si m-a boltit spre lung repaos.
Si eu, ce nu aveam faptura,
Inchisa astfel in pamant,
Sub mangaierea de caldura
M-am intrupat, si astazi sant.
Dar daca sunt, viata mea
E singura ca mai-nainte:
Sunt o imagine de stea
Inmormantata intr-o minte.

Tu ai venit, dar vei pleca,
Ma vei lasa pe veci in jale.
Eu nu te pot impiedeca
De-a te supune firii tale.
In lumea ta locuitor
Sau mort, pierdut in vremi senine,
Tu esti de-acum nemuritor
Caci esti de-a pururea in mine.
Eu te-am iubit asa cum esti
Nemuritoare cum ma stiu:
Cu forme crude, omenesti,
Dar cu suflare de om viu.
Caci viata e in legea firii
Cea mai semeata-nfiripare
Fiind un fel al nemuririi
Cu constiinta de ce are.
Si tu-mi esti drag atat de mult,
Atat de dulce imi esti drag,
Ca dac-ar fi sa ma ascult
Te-as tine-n lumea mea pribeag.
Dar tu esti om, crescut in soare,
Deprins, in raiul tau feeric,
Sa porti pamantul sub picioare,
Iar nu sa gemi in intuneric.
Intoarce-te sa-ti vezi pamantul,
S-asculti cum viata-si canta viersul,
Cum pasarile-si canta cantul
Si armonia Universul;

Intoarce-te sa vezi cum cere
Viata ta drum prin lumine,
Si-atunci, de vei avea putere,
Revino iarasi catre mine.”
*
El sta pe ganduri si zambea,
Nestiutor dar pururi dornic,
Intelegand numai ca ea
Putea sa-l creada nestatornic.
Patruns de mila, si supus
De trista ei intelepciune,
Isi prinse hlamyda mai sus
Si se scula: “Ma voi supune.
Aduna-ti parul de pe umeri,
Resfira firele lui moi,
Si numara cat poti sa numeri:
Cand vei sfarsi, voi fi-napoi.”
Si astfel tanarul zicand,
Porni din nou pe lungul drum.
Se intorcea din cand in cand,
O mai zarea acum si-acum,
Pana ce ochiului deschis
Pierira liniile firii,
Cum pier fiintele din vis
In haosul neamintirii.
Iar ea, cu sufletul la gura
Si ochii osteniti de clipat,
In delicata ei faptura
Lupta sa-nabuse un tipat.

Caci, Zana scoasa din poveste,
Ea il iubise omeneste,
Si legea omeneasca este
Sa sufere cine iubeste.
Iar el, in fundul de pamant,
Ramase singur calator:
Era o noapte de mormant,
Un clin de iad ingrozitor,
In care bezna se simtea
Greoaie apasand pe minte,
Si despartind ca o perdea
Ce e, de ce-a fost inainte.
Mergea cu gandul incordat
In scapararea de lumine,
Pe care ochiul speriat,
Le scanteia el, de la sine.
Cand da-n urcus cararea grea,
Fugea petrisul de pe prund;
De cobora, i se parea
Ca valea nu mai are fund.
Cadea, si se scula ranit,
Si iar umbla, si iar cadea.
Era vanjos si otelit,
Dar ce-ar fi dat sa vada-o stea!
O stea! o raza! o scanteie!
O licarire de lumina!
Si bucuros atunci sa-si ieie
Pedeapsa pentru orice vina.

Dar vina lui nu sta in el,
Ci vina lui era in fire:
Mergand spre ea, avea un tel,
Acum, mergand, umbla-n nestire.
Si cateodata sta pe loc.
I se parea ca-i iese-n cale
Un nazdravan de dobitoc
Ce se-nchina mariei-sale,
Purtandu-si ochii pe-o tipsie
In labele de dinainte,
Si-n locul lor, in scafarlie,
Crescandu-i cate-un colt de dinte.
Sau intindea mana sa prinda
Muscute albe pe sub gene,
Ce in a ochilor oglinda
Miscau, mirate, din antene.
O groaznica gheara de mort
Torcea din mintea lui un fir,
Un subtiratic fir de tort
Ce-l indruma spre cimitir.
Si el umbla incetinel
De frica firului subtire:
De s-ar fi rupt, murea si el
Sau ramanea in nesimtire.
O stea! o raza! cat de mica!
S-o vada numai ca luceste!
Era voinic si far’ de frica
Dar se simtea ca-nnebuneste.

*
Si cand iesi din nou la soare
Si dete de lumina plina,
Curgea din ceruri o splendoare
De scanteiere de lumina.
Atat de tanara si noua,
Incat, pe valea ce se pierde,
Parea ca primavara ploua
Cu picaturi de un nou verde.
Un roi de lume zburatoare
Sarea prin crengi, de veselie,
In haine vii de sarbatoare
Si creste* ca de cununie,
Si alerga din toata tara
Sa-si prinza locul de pe ranguri:
Se cununa codrul cu vara
In canturi vesele de granguri.
Iar el, ce nu putuse crede
C-ar fi in munti asa comoara,
Privea uimit. Credea c-o vede
Acuma pentru prima oara.
Deasupra lui, pe-un varf de tei,
Un piept rotund de turturica
Ce se-mbuca cu sotul ei
Huia, tremurator de frica.


Deasupra lor, mai sus, mai sus,
Tipau cu glasul argintiu,
Mergand in unghiuri spre apus,
Poetii sesului pustiu.
Parea ca-n totul se ascunde
Prisos de soare, tinerete,
Viata sa reverse-n unde
In tot ce-i viu, doua viete.
Atuncea el isi aminti
De cai, de soimi, de vanatoare,
De curtea lui. O fi ce-o fi,
De-acuma el aicea moare.
*
Iar tu, ramasa unde esti,
In fund de pesteri sau in haos,
Icoana scoasa din povesti,
A frumusetii in repaos,
Adormi din nou, si dormi pe veci,
Si uita mana vinovata
Ce ti-a-ncalzit mainile reci
Si sufletul sfios de fata.
Viata e in legea firii
Cea mai semeata-nfiripare,
Fiind un fel al nemuririi
Cu constiinta de ce are.
Dar constiinta ei n-o-nseala
Cand nazuieste catre tine,
Caci tu esti forma ideala
A suferintei de mai bine.

Comentarii

Nume (obligatoriu):



Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)



Pune poezia Fiica haosului pe pagina ta
Adauga link pe pagina web a site-ului tau.



Poezii despre:

Primavara

Toamna

Iarna

Iubire

Bucurie

Viata

Flori

Boala

Singuratate

Frica

Scoala

vezi mai multe

Politica de confidentialitate



Copyright 2024 © Poeziile sunt proprietatea poetilor. Toate poemele sunt reproduse in scop educational pentru informarea utilizatorului.Contact (Poeziile.com - Portal de poezie romaneasca )
Mari poeti romani