O varsta cu verigi ni s-a urcat Pana pe gat si la vertebra patra unde pe vremuri depuneam sarutul, o varsta cu verigi ne strange noaptea pana la gat,
si-atunci mai bine ziua cu cioburi de lumina-ademenind sa tragi la mal ce-a fost candva blandete, momind bunavointa cu nisip si noi uitand ca malu-impotmoleste corabiile,
si-atunci mai bine noapte cu vata neagra pentru rani curgand iubirea, si din ce in ce mai palizi un fir torcand din gura cu efort si firu-in schimb din talpi si pana-n crestet aparte-n doua pupe de matase silindu-ne sa incapem ce-a fost, si nici rostogolindu-ne cu sete mai mult decat un fosnet sa se-ntample uscat,
si-atunci mai bine totusi ziua cu de-nfruntat mult mai usoare pietre soptind de sub lumina-intelepciune si chiar lumina in auz cuvinte stalcite intr-un cald suvoi si pasnic de linisti inca neintelese pana, ce abia gandit, timpanele se-ngroase rastalmacind,
si-atunci mai bine noapte cu urme lungi de zi neauzite si boabe mari pleznind de intuneric deasupra noastra asurziti de ele cat timp putin ciorchinii supti de pulpe nu cad de peste noi sa ne cerseasca
restituirea ultimei sperante, si-atunci luptand sa umplem coji zbarcite din care-am supt cu plisc avid nectare, noi sangerand ca sa hranim ciorchinii, noi in bucati muscand unul din altul, noi neputand,
si-atunci mai bine moarte.
|