Poeziile.com - Home

 Parola? Creare album poezii
Poetii clasici ai literaturii romanePoezii frumoase pe temePoeti membri ai clubului poetilor tineriPoeziile mele


 
Poetul zilei
Gheorghe Orleanu
(1873 - 1911)

5 Poezii

Poezia de azi

O, nu TE-APROPIA de MANASTIRE!
de Ion Minulescu


Citeste Poezie completa
 

 

 

Ghicitori
Povesti
Top 40 poeti
Top autori

 

   
Cautare avansata



































macarale la marginea orasului

Vezi toate poeziile poetului






Se auzeau de mult, venind dinspre oras
mai cu scama dupa ce seara,
fugarita din centru
de exploziile biberoanelor fluorescente,
cobora cu un filfiit lenes peste gradini,
se auzeau prin aerul greu, uzat,
incarcat de nadusclilc zilei,
bun-conducator de sunete, inchipuiri si sperante
pregatit pentru visele noptii,
se auzeau venind dinspre oras
ciudate zgomote surde, zvonuri seismice, adinei,
ce dadeau vesti despre iesirea orasului
din secolul 5
Putini s-au mirat auzindu-le,
mai ales copiii —
caci cine nu stie, la noi, cum suna
geamatul de placere
al celui ce se indreapta din sale,
ori icnitura de inversunata incordare
a celui ce-si smulge calciiul din namol ?
Si zgomotele veneau crescind
apropiindu-se,
apropiindu-se din ce in ce mai mult
de simburele sensibil al lucrurilor
Si totusi, in mahalaua noastra semi-rurala,
viata parc sa curga firesc,
in haine obisnuite, de lucru
Si astazi chiar,

In dimineata transparenta, de sticla,
casele s-au deschis, ca intotdeauna,
odata cu florile din gradini,
iar oamenii, prin curti,
ca niste gingase locomotive sub presiune,
leapada aburii somnului, fumegind
din prima tigare a zilei, tare ca un rachiu.
Apoi, sirena fabricii
fluiera „mattinata" lui
Leoncavallo
si oamenii pornesc in suvoaie pe strazi
cu ladite si cufere,
negre de zgura si uleiuri,
cu genti de piele atirnate de git,
cu cosuri si plase, cu ghiozdane si traiste —
parca la un mare cules
in urma lor, pe ferestrele deschise, abur viu, rasufletul lor de noapte, pastrind inca taina calda a singelui prin care a umblat, iese din odaile somnoroase, pline de vise, depunind pe florile din gradina mici broboane de roua.
Buna dimineata! spun cocosii pe garduri.
Buna dimineata! spun artarii tineri
de pe marginea strazii.
Buna dimineata! spun tramvaiele
cu ochii rosii de nesomn.
Iar mica locomotiva bondoaca a uzinei
alearga cu buclele negre desfacute in vint
aducind in brate primii saci cu praf de azbest


si primele tagle de fonta.
Odata cu soarele, la tutungeria din colt

a rasarit si medalia albastra
a telefonului public.
(Aici, in amiezile inabusitoare de august,
vin fosnind sfioase delegatii de papusoi
din necajitele tarlale vecine, inghesuite intre case,
vin si dau lungi tircoale,
stingaci, taraneste,
inainte de a intra, in numele gradinilor arse,
sa telefoneze la
OX,
acolo unde se primesc reclamatii si comenzi
pentru ploaie)
Acum, insa, de-aici, de la tutungeria din colt,
se-aud venind,
din ce in ce mai puternice,
ciudatele zgomote infundate,
zvonuri seismice, adinci, venind dinspre oras,
de dincolo de marele pod de cale ferata.
Dar, in aceste ceasuri ale diminetii,
dupa ce oamenii au pornit sa culeaga
roadele zilei,
strada ramine in stapinirea pruncilor,
gospodinele se invirtesc prin ograzi,
in jurul plitelor incinse,
batrinii pensionari bat cuiele zilnice
in seindurile putrede ale gardurilor
Iar plozii, care-asculta ciuliti,
cu mirare,
ciudatele zgomote ce vin de dincolo de pod,
n-au cum sa stie ca,
odata cu ele,
prin marele nor alb de moloz,
vin macaralele

Deodata, insa, ziua se arcuieste rosie,
ridieindu-se deasupra orasului —
iar oamenii,
dupa ce-au incins-o pina la rosu
in marile forje ale cetatii,
o mesteresc indelung,
batind-o marunt cu ciocanele.
Apoi, ispravind, o lasa incet din miini
si pornind spre case,
o mai privesc o data din prag,
multumiti de noua ei infatisare
Si ziua ramine sa se raceasca incet,
innegrindu-se,
ca o imensa roata de fier,
acoperindu-se usor de apele ciudate,
de brumele carunte ce ramin pe urma
temperaturilor inalte
Si iata ceasul cind din nou invie
mahalaua mea semi-rurala
redobindindu-si toate glasurile si miresmele:
oamenii se intorc de la munca
si femeile ies la porti
aruneind ochii in lungul strazii,
iar gradinile, cu mari batai de aripi,
limpezesc aerul racorindu-l,
astfel ca ei, intrind din sosea
pe ulitele lor curate, linistite, pline de flori,
parca patrund sub boltile padurii
Si ei vin linistiti, fara graba, spre case,
cotropiti de dulcea aroma a ostenelii,
cu un mare zimbet launtric,
cu ochii stralucitori, in care se mai zbat inca

flacarile marilor cuptoare ale orasului
si in care se pot ghici conturele inca fierbinti
ale noilor intruchipari de metal
lasate pe bancuri, in ateliere
Asa se intorc oamenii catre case
aducind in priviri si pe haine
miresmele aspre ale zilei,
urme de fum si ulei,
aducind pe obraz apele ciudate ale dogorilor,
brumele carunte ce ramin pe urma
temperaturilor inalte
Iar femeile, intimpinindu-i la porti,
ii privesc lung cu o noua mirare,
multumite de infatisarea lor, noua in fiecare zi,
si le spun: „buna seara,
Gheorghe!" si uneori
ii saruta in preajma mustatii tepoase
canita de funingine si tutun,
si le spun: „buna seara,
Gheorghe!"
si din vorba si privirile lor se vede limpede
ca seara e intr-adevar buna
Asa vin in fiecare zi oamenii de la munca si viata curge obisnuit, in haine de lucru in mahalaua noastra cu multe gradini
Dar asta-seara e ceva ciudat in ritmul strazii, in vorba oamenilor, in privirile lor, chiar in felul in care se-apropie de casele lor, intorcind capul din cind in cind si ascutind auzul spre zgomotele ce vin de dincolo de marele pod de cale ferata.
E ceva neobisnuit, desigur,
caci batrina nevasta a tinichigiului

si-a adunat de mult ratele de pe strada
discutind indelung cu ele, dragastos,
si sfatuindu-le „sa oua mai cu inima",
e ceva neobisnuit, fireste,
caci pina si oachesul ucenic-laminorist
a pornit in fine spre casa, obosit,
plin de praf si julituri,
ducind de capastru bicicleta noua-nouta
pe care se tot chinuieste s-o domesticeasca
de ieri,
de cind a dat pe ea prima lui leafa.
Fara doar si poate e ceva neobisnuit,
caci retragerea ratelor e in mod riguros
ultimul eveniment din viata zilnica a strazii,
dupa care,
nimic nu mai poate impiedica noaptea
sa puna stapinire, pas cu pas,
pe cartier
Dar asta-seara
oamenii au ramas in strada
peste masura fireasca, obisnuita, a lucrurilor,
au ramas adunindu-se in mici grupuri
in jurul bancilor de la porti,
depanind usor vorbe domoale, de odihna,
la lumina tigarilor,
desertindu-si sufletele pline de freamatul zilei
ca pe niste saci cu griu rumen
si intorcind din cind in cind capetele
spre zgomotele ce vin crescind dinspre oras,
ce vin apropiindu-se cu iuteala
de miezul sensibil al lucrurilor
Si, intr-adevar, cineva a spus deodata cu glas tare: „vin macaralele!" rupind parca o vraja.

Caci zgomotele ciudate,
vibrind adinc in trupul orasului,
se auzeau de mult venind
de dincolo de podul cel mare,
mai ales dupa ce seara
cobora filfiind lenes peste gradini —
dar oamenii nu s-au mirat niciodata,
pastrind o cuviincioasa tacere
dar ascunzind de fapt sub ea,
ca pe o taina gingasa,
coltul unei nadejdi, fagaduiala unei minuni,
despre care nu e frumos sa vorbesti in gura mare,
pe care nu c bine s-o rostesti, ca nu cumva
sa-i imputinezi virtutile, frumusetea,
puterea de a se implini
Dar acum, devreme ce vestea patrunsese
pina la miezul sensibil, arzator; al lucrurilor,
devreme ce taina aceasta a tuturor
fusese rostita pe fata —
si era timpul a fi rostita astfel,
fiecare asteptind de la celalalt
s-o rosteasca mai intii,
spre a adeveri o banuiala obsteasca
fiecare cautind in ochii celuilalt incredintarea
ca venise intr-adevar clipa
ca totul sa fie dat pe fata —
acum ca lucrurile iesisera din coaja lor,
din coaja cuvintului acolo,
si incepeau sa faca parte
din deplinul vietii lor,
al strazii —
acum, in vorbele domoalc, de odihna,
depanate pe linga porti,
vorbe ce in chip firesc se invirteau

in jurul zilei apuse, adaugindu-se
ca proaspete amintiri,
in marele cufar al memoriei —
acum,
printre ele,
au aparut si cuvinte de dimineata,
care se spun de obicei
cind pleaca omul la drum,
la lucru,
in zori, cu gindul la ce va fi, la ce va face
Asemenea vorbe spun ei si acum,
in aceasta neobisnuita seara,
si vorbele se aduna in ginduri intregi,
in imagini,
ce flutura prin fata portilor
ca niste mari flamuri albastre
Vin macaralele! spun pe rind oamenii,
ca intr-un joc de o mare frumusete si volup
si-si plimba privirile cu uimire
pe gardurile batrine si putrede din jur,
pe zidurile leproase, de paianta,
pe acoperisurile peticite, de carton
Vin macaralele! spun ei, si se vede usor
ca-n aceasta veste e amestecata
si bucuria revederii
unor vechi cunostinte dragi.
Vin macaralele! spun
privindu-si palmele fara voie
si zimbind usor cu suava placere sireata,
caci ei zaresc desigur, acolo, in albia lor,
ceasul rodnic in care,

din marile forje ale cetatii, si-au ridicat grumazul rosu, fierbinte, dibacele girafe de otel, ce vin acum spre ei
de dincolo de marele pod al caii ferate
Vin macaralele! spun,
apoi, intr-un tirziu, despartindu-se greu,
luindu-si femeile de dupa umeri,
desi isi spun „noapte buna",
ei isi
Iasa unii altora cite-o mina
de astfel de vorbe neincepute, de dimineata,
si intra in casele lor aplecindu-se,
caci gindurile pe care le poarta cu ei acum
sint facute pentru usi mai mari
si pentru case mult mai inalte
In urma lor,
strada ramine pustie, linistita.
Doar marele cintec ametitor al gradinilor
se mai aude, in clipa cind,
deodata,
in virful lujerilor de beton, explodind se desfac florile electrice ale strazii: dintr-un salcim inalt, cu un pamatuf la virf, speriata, sare noaptea stingace, in patru labe, intinzindu-se cit e de lunga in mijlocul strazii
si scapind din sin marele ei clondir cu cloroform.
Palaria albastra de catifea i-a sarit din cap
si s-a dus de-a dura
tocmai in ripele de la cariera, pe marginea girlei,
invelind somnul plin de spaime
al unui pui de iepure
Aerul incins al zilei
se strecoara usor pe linga garduri

ducindu-se sa doarma
pe obrazul lacului din apropiere.
In locul lui, curge de la mari inaltimi
un aer cu miros de piatra ori de stele,
ce patrunde pe gitlej
ca o bautura.
E ora cind,
prin fluxul lin, mingiietor, al aerului,
pe circuitele schimburilor dintre pamint si cer,
incep sa apara, patrunzind prin case,
visele —
caci umbrele oamenilor nu dorm noaptea,
ci zburda libere, de capul lor, continuind,
in locul oamenilor,
treburile din timpul zilei
E timpul sa ies — imi zic,
urmarind preparativele noptii, totul e gata!
si deschizind poarta, imi scot afara urechile
bucuros de vechea mea cirdasie cu noaptea,
bucuros la gindul
colosalelor lovituri la drumul mare,
la gindul marilor jafuri lirice recidiviste,
pe care le pun la cale sub ocrotirea ei
Ma uit in dreapta si-n stinga, in lungul strazii,
cu prudenta fireasca a meseriilor de noapte.
Nu e nimeni.
Rondul meu poate sa-nceapa nestingherit.
Pornesc incet, in sus, spre sosea,
si artarii ma saluta in soapta
agitind palmele lor fine, stravezii,
iar bolta albastra-neagra ma primeste
ca sub un clopot tacut.

Peste frunzisul pomilor trec stele, sateliti
Dar, nu stiu cum, deodata,
plimbarea mea cade sub stapinirea cetatii.
Pasul nu ma mai asculta, minat de o poruncitoare nerabdare, si grabeste spre sosea, tulburindu-mi contemplativele treburi obisnuite de noapte si transformindu-mi plimbarea, treptat, intr-o alergare infrigurata.
Cine ma cheama ? intreb, cuprins de banuieli.
Dar pasii ma poarta grabnici, hotariti,
si-n sunetul lor pe pietre
se-amesteca, deodata, crescind,
umflind presimtirile pina la revelatie,
ciudatele zgomote surde, zvonuri seismice adinci,
ce vin dinspre oras, de dincolo de calea ferata.
Vin macaralele! mi-arunca deodata in fata
soseaua
intinzind doua degete lungi de lumina
catre marele pod.
Si-n glasul ei gros, inecat de praf,
orchestrat cu stridenta
pe claxoane si frine, pe motoare grabite
si frinturi de strigate de lucru,
se simte o tensiune ajunsa la culme.
Vin macaralele!
Pe vadul soselei, zgomotul lor inainteaza
puternic, direct, ca pe un nerv central,
si oamenii il primesc in piept

ca pe un vint proaspat,
ca pe un ghiont prietenesc
ii vad si acum, ca in fiecare seara,
pe bancile de la porti, asteptind noaptea
ce-ntotdeauna vine mai tirziu aici,
in viul soselei.
In fiecare seara, ei stau aici pe banci
aminind somnul,
cu ochii pierduti in departare,
spre capatul liniei de tramvai, urmarind
marile pupile luminoase
ce sclipind se invirt si se-ntorc
ca intr-o miscare de hora.
In fiecare seara,
ci privesc, asteptind cu emotie,
ca intr-o visatoare joaca de copii
asteptind clipa
cind tramvaiul va uita sa intoarca
si va porni inainte, mai departe,
prin fata caselor lor
Apoi oamenii intra in curti
si-n urma lor pluteste indelung o vorba,
in care suna o adinca banuiala
sau o urare:
„la primavara, poate la primavara!"
Dar asta seara ochii lor
nu se mai joaca de-a tramvaiul,
ci alearga mult mai departe, dincolo de pod,
de unde se-aud venind macaralele.
Caci acum nu mai poate fi nici o indoiala:
chiar inainte ca glasul lor cu zimti sa se auda,
ele se vad venind

Cu pasi mari,
cu bratele larg deschise,
grabite, ca niste mari arbori de otel, vin macaralele!
In virful lor stralucesc podoabe electrice, amestecindu-se intr-o singura lumina ce scalda orizontul, alergind departe, deschizind drum pasilor de otel care-o poarta.
Vin, leganind usor giturile prelungi,
pasesc greoi, apasat,
ridicind sub pasi uriase trimbc de pulbere
ca sub o matura aspra, gospodareasca, de nuiele,
ce scutura ograda
lepadind vinturilor necurateniile.
Vin inalte, masive, punind in miscare in jur
o mare vibratie de putere,
impingind inaintea lor, prin negura de moloz,
ca prin norii de fum ai unui cimp de lupta,
pilcuri risipite de maghernite si bordeie,
ziduri putrede, rupte,
ca niste resturi in zdrente
ale unei armate infrinte
Vin, puternice, si-n spatele lor,
cind palele vintului imprastie norii de praf,
se vad alergind inainte
umerii rosii, inalti, ai noilor cladiri
Ma-ntorc incet, spre casa, tulburat, ametit de taria imaginilor ce flutura in zarea soselei, si strada mea linistita, curata, ma primeste

ca sub boltile unei paduri
incuviintindu-mi, parca,
contemplativele treburi obisnuite de noapte.
Dar e numai o parere.
Caci la ora aceasta,
prin fluxul lin, mingiietor, al aerului,
pe circuitele schimburilor dintre pamint si cer,
incep sa invie soaptele vagi ale strazii,
vorbele somnoroase, plutind prin unghere,
ramase prin frunzisul pomilor, vorbe razlete
ori prinse in scinteia unui gind intreg,
scame de ginduri, ori vorbe nerostite,
desi ajunse, poate, pe virful limbii —
ies din curti, se desprind usor
de pe zidurile batrine,
ca niste graunte de tencuiala,
plutesc din nou agitate, incrucisind
caile iuti, laborioase, ale viselor,
ce intra si ies pe ferestre,
iscind un freamat neobisnuit
Oamenii dorm.
Pe ferestre fluiera usor
rasufletul lor de noapte,
abur viu, pastrind inca
taina calda a singelui prin care a umblat
Dar eu ma aflu aici,
in vacarmul neauzit al strazii,
in mijlocul acestui cosmos cald, intim,
ma aflu aici
ca o ascutita antena complice,
ca un partas adinc
la vasta uneltire creatoare,
ce cutreera
gindurile si somnul oamenilor si-al lucrurilor,

ce curge clipocind pe marele vad al strazii,
venind dinspre oras,
de dincolo de marele pod al caii ferate
„Vin macaralele!" — aud glasuri
alcatuindu-se limpezi
din fosnete si soapte difuze, ridieindu-se,
umflindu-se pina la strigat —
si-n vraja coplesitoare a emotiei,
mi se pare ca vad strada insasi
ridieindu-si grumazul subtire
pe deasupra gradinilor, dupa coltul soselei,
si privind in departare, dincolo de marele pod
„Vin macaralele!" — soptesc peste ulucile stirbe
capetele rotunde, despletite,
ale unui pilc de floarea soarelui,
si-n ochii lor mari,
uimirea
oglindeste inaltele tulpini de metal —
cine stie ce rubedenii vegetale
cu coroana de flacari —
ce vin scormonind pamintul cu radacinile.
Si glasuri se ridica de pretutindeni,
inmultindu-se, intretaindu-se, alcatuind impreuna
o chemare adinca,
un mare cintec de intimpinare,
ce creste, umflindu-se pina la revelatie:
Veniti! spun ulitele din jur —
vrem sa intram in oras.
Veniti! spun chirpiciul si paianta,
vrem sa ne-ntoarcem la radacinile pomilor.
Veniti! spun copiii in vis,
ne-a ramas mica scoala,

stam inghesuiti ca-ntr-un ghiozdan
si petecul de noapte din peretele clasei,
pe care ne scriem cu creta lectiile,
nu ne mai ajunge,
si literele noastre o apuca mereu in sus
spre marea tabla incapatoare a cerului
Veniti! spun porumbii, agitind sabiile uscate,
vrem sa iesim afara la cimp,
spre malurile apelor
Veniti! spun oamenii intinzind miinile
prin apele calde ale somnului,
aduceti-ne zidurile noi, inalte, ale orasului,
vrem sa ne suim gindurile si sufletele
mai sus
Noaptea se arcuieste albastra deasupra orasului
ridicind sus, tot mai sus, clopotul ei straveziu
si lasind sa se vada,
intreg,
marele piersic inflorit al cerului
Peste frunzisul pomilor,
trec stele, sateliti —
dar noaptea e toata sub stapinirea cetatii —
caci pe marile fluvii nevazute ale vazduhului
se-aud venind, apropiindu-se
minate de puternice motoare umane,
ciudate zgomote, zvonuri seismice adinci,
ce dau vesti de iesirea orasului
din secolul 5
inalte, masive, punind in miscare in jur
o mare vibratie de forta,
de dincolo de marele pod al caii ferate,
vin macaralele!
Vin, leganind greoi grumazul prelung

si-n urma lor stirnesc
inalte flacari de caramida proaspata.
Vin, cu pasi mari,
cu bratele larg deschise,
si oamenii le asteapta, in vis,
intinzind miinile
prin apele calde ale somnului



Comentarii

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)



Pune poezia macarale la marginea orasului pe pagina ta
Adauga link pe pagina web a site-ului tau.





Poezii despre:
PrimavaraToamnaIarnaIubireBucurieViata
FloriBoalaSinguratateFricaScoalavezi mai multe
Politica de confidentialitate





Copyright 2020 © Poeziile sunt proprietatea poetilor. Toate poemele sunt reproduse in scop educational pentru informarea utilizatorului.Contact (Poeziile.com - Portal de poezie romaneasca )
Mari poeti romani