Razlet din ostirea batuta,
Fugind pe campia tacuta,
Cazu de pe cal, de durere,
Pe marginea apei. Si piere.
Din rana si-ar smulge sageata
Si n-are putere.
Pierdut-a si oaste si tara.
E noapte-n vazduhuri; si rara
E zbaterea apei, cand valul
Atinge cu aripa-i malul
Iar Gelu, prin noapte stand singur,
Vorbeste cu calul:
Vai, murgule, jalea ma curma!
Ma lupt cu durerea din urma,
Caci ranele-mi sapa mormantul,
Degeaba imprastii tu vantul
Din coama, piciorul tau scurma
Degeaba pamantul.
Ma chemi prin nechezuri pagane
Si parca zici: Vino, stapane!
Vezi, picura ranele tale
Si neguri se nalta din vale,
E noapte, si ziua de maine
Ne-ajunge pe cale!
Trei suliti facutu-si-au strunga
Prin mine! Ma zbucium pe-o dunga
Si nu-mi mai simt bratul si braul;
Tu-ti rupi cu picioarele fraul
Las , murgule, las sa ne-ajunga
Pe-aicea pustiul.
De-acum tu cat va cuprinde
Mantaua, deasupra-mi o-ntinde
Si-apoi cu picioarele-mi sapa
Mormantul pe margini de apa.
Si-n urma cu dintii ma prinde
Si-arunca-ma-n groapa.
Jeleasca-ma apele Cernii!
Sa-mi bubuie crivatul iernii.
Ca-n taberi al cailor tropot;
Iar vesnicul apelor sopot
Sa-mi para ca-n ceasul vecernii.
O ruga de clopot.
Si, poate, sosi-va o vreme
Cand muntii vor fierbe, vor geme
Cu hohote mamele-n praguri,
Vor trece barbatii-n siraguri
Cand bucium suna-va sa cheme
Pe tineri sub steaguri.
Iar tu, de-i trai, fratioare,
Sa-mi vezi luptatorii-n picioare,
Atunci cand sosit va fi ceasul,
Abate-ti pe-aice tu pasul:
Necheaza-mi, si atunci eu din groapa
Cunoaste-ti-voi glasul!
Si-armat voi iesi eu afara,
Si veseli vom trece noi iara
Prin suliti si foc inainte,
Sa tie protivnicii minte
Ca-s vii, cand e vorba de tara,
Si mortii-n morminte!
El zice, si mana si-o strange
Pe pieptul cel umed de sange
Iar calul sta singur de paza
Lui Gelu, si trist el aseaza
La pieptul stapanului capul
Si astfel vegheaza.
Si-auzi! Ca un vant ce clateste
Padurea, cand ploaia soseste,
Asa din adancuri de zare
Un vuiet prin noapte rasare.
Iar vuietul vine, si creste,
Mai iute, mai tare.
Si iata-i, din umbrele vaii
Cu scuturi ies repezi flacaii,
Ca mortii ce-si lasa mormantul;
Ies roibii cu umblet ca vantul,
Rasar de tutindeni, de pare
Ca-i varsa pamantul.
Arcasii lui Arpad! In goana
Ei fug dup-ostirea dusmana.
Si, uzi de-alergare, se-ncura
Fugarii prin negura sura,
Cu fraul pe coama, si-arcasii
Cu spazile-n gura.
Navalnic s-apropie pasii,
Si-n goana lor canta arcasii,
Si-asa de salbatic li-e cantul
Din piele de urs au vestmantul,
Si-n barbile lor incalcite
Se-mpiedica vantul.
Iar Gel, auzindu-i prin zare,
De spaima si groaza tresare
El moare! Si canta paganii!
N-au Domn si n-au tara romanii,
Si-adusii de vanturi in tara
Sunt astazi stapanii!
Si-n mainile cui e scaparea?
Nu-i piept sa le-nchida cararea?
Nu-i brat de voinic, sa-i abata?
Si nu e pe lume-o sageata
Ca-n inima gloatei lui Arpad
Adanc sa strabata?
Si Gelu le judeca toate:
Se nalta proptindu-se-n coate
Si-a calului glezn-o cuprinde,
Cu graba el arcul si-l prinde,
Si-nvarte sageata si-o scoate
Din rana, si-o-ntinde:
Si vajaie slaba sageata
Cu gemetul mortii deodata
Arcasii trec repezi in cale,
Si-i vuiet si-i chiot prin vale:
Ce cant de-ngropare lui Gelu
Si-ostirilor sale!
Iar vuietu-n neguri patrunde
Si-n inima noptii s-ascunde
Departe, si-n valuri de valuri
Ecoul izbindu-se-n dealuri
De zece ori jalnic raspunde
Pustiilor maluri.
De zece ori, iarasi de zece,
Si scade, si piere, si trece,
De data din urma rasuna
Tacerea-mprastiata s-aduna
Si-n neguri aluneca rece
O bolnava luna.
Iar calul, vedenie muta,
Cu coama de vanturi batuta,
Sta-n noaptea cu neguri de paza
Lui Gelu; si trist el aseaza
Pe pieptul stapanului capul
Si astfel vegheaza.
Iar apa la maluri se frange
Si cade pe spate si plange:
Cu fierul potcoavei tu-mi sapa
Mormantul pe margini de apa,
Si-n urma cu dintii ma prinde
Si-arunca-ma-n groapa!
