Tulnic si Lioara

Vezi toate poeziile poetului




I
De cand e lumea lume si rostul vorbei rost,
Domn bun, cum a fost Stalpes, nici nu-i si nici n-a fost
Si, de-ar trai pamantul oricat sa mai traiasca,
Alt domn asa ca dansul nu cred sa se mai nasca.
Era-mparat puternic si mare nume-avea,
O tara, cat o lume, toiagu-i stapanea,
Si osti avea din plinul, si-a gurii sale graiuri,
Treceau por uncitoare pe zece mii de plaiuri,


Caci mejdele lui Stalpes bateau hotar rotund :
Din granita lui Codru, ce-n preabatul afund
Al Ostului domneste multimi ascultatoare,
Trec mejdele trei sute de campi si vai vioare
Spre munti pana-n movile, pe cari le-au ridicat
Batranii lui Crai-Verde si Vultur Imparat,
De-aici apoi tin ata pe-a muntelui cununa
Si dau hotar lui Tintes si craiului For tuna,
Si trec pe la Crai-Sanger, se pierd apoi mai sus
La Trasnet imparatul, in margine de-apus.
Asa era ! Si lumea de-a lungul si de-a latul
Mirat-a fost de vestea lui Stalpes Imparatul,
Caci el nu numai taberi a-nvins de multe dati,
Dar plin era de-avere si plin de bunatati
Si-avea comori ascunse si tur me mari o mie
Si nouazeci si noua de cai in herghelie,
Pe campuri pacurarii purtau in grija lor
Trei stani de oi lanoase si toate cu ampror !
Dar salba cea mai scumpa si-odorul din comoara
Lui Stalpes era inger, tip blond, era Lioara,
Caci Stalpes avea doamna pe Lia si avea
O fata, numai una, iar fata se numea
Lioara, dupa gandul frumoasei doamne Lia,
Cum tot dorea sa poarte un nume ea cu fiia.

De-a fost imparateasa femeie-ntre femei
Si-a fost fara pareche pe vremurile ei
De blanda si frumoasa si-n vorba ca vioara,
De trei ori, ba de sese, de zece ori Lioara
Cu multa ei fr um sete pe mama-sa-ntrecea !
Avea doi ochi albastri, ca ceriul, si avea

Obraz rotund si rumen, si plete-avea balaie
Pe umeri doi lucerferi de-o nobila vapaie
Pareau ca-i joaca tainic si-n jocul lor domol
Ar unca val de aur pe-al umerilor gol,
Si sanul ei, ca marmor cioplit de zei, pe care
Zari sfinte se rasfata din luna ce rasare !
Oh ! las , ca fost-au fete destule de-mparati,
A caror ochi umplura toti ochii de nesat,
Si doar al mai vederii, pe-atunci ca s-altadata
Mai fost-au doara fete, dar n-a fost inca fata
Frumoasa, ca Lioara, si nobila, cat ea
Un inger din icoana bisericii parea.
S-atat avea copila miscari de fer mecate,
Cat soarele ca-i soare si-i tr up fara pacate,
Mirat stetea cu totul pe cerul sau cel sfant
Si nu-i venea cu modru sa-si afle crezamant
Privirilor, sta-n cumpeni de poate sa se nasca
Din om asa faptura pe-o lume pamanteasca !
II
Dar vestea despre fata lui Stalpes a trecut
Din tari in tari ; departe prin lumi a strabatut
Si-ajunse preste rauri si late mari albastre
La cele mai de margini si cele mai sihastre
Pamanturi, unde luna si soarele se par
De gheata, caci o data pe an numai rasar.
Acolo, pe hotarul apusurilor pale,
Prin locuri, unde-i vantul fricos a face cale
Si iarba primaverii fricoas-a rasari,
Traia un stol salbatic de zmei, ce rataci,


Din alte lumi mai negre ca lumea care este,
Si zmeii toti de-a randul au prins de fata veste.
Si-atunci, ca niciodata, pamantul dinadins
Gemu de groaza multa si greu fior cuprins,
Caci zmeii dusi de patimi din pesteri alergara
Spre munti, de vuiet aspru toti codrii se miscara
Si glasul lor de dealuri asa greu s-a izbit,
Cat muntii din adancuri ca frunza s-au clatit.
Zbierat-au ei salbatici, cat negurile zarii,
S-au strans un punct de spaima, iar raurile tarii
Din curgeri intorcandu-si intreaga matca lor,
Naval-au dat s-alerge spre munti catre izvor.
De ce sa stau pe ganduri, cu lunile si anul ?
Voi pune panta noua, voi trage buzduganul,
In fier, si voi adauge venin de serpi ucisi
Si-otel de-un lat de mana pe-al spadelor tais,
Sa pot taia cu ele cum vreau de-ndemanatic,
Un cal, apoi voi prinde pe cel mai furtunatic,
Si voi zbura ca vantul, ca gandul de turbat,
Si voi rapi pe fata lui Stalpes Imparat !
Trei zile numai ! Vreme destula-i doara asta !
Trei zile, si-n palaturi aduce-mi-voi nevasta
Asa strigau, si-n clipa tot zmeul se grabea
Mai mult otel sa puna pe palos ce lucea,
Si cauta cai, cu-aripi de spaima si-ntunerec ;
Si-otravuri pun pe spate si-n pante se inferec.

Dar zmeul cel mai mare, al car uia palat
Pe septezeci si septe de munti era durat,
De-abia primi cuvantul de fata-mparateasca,
Cand el a fost de-a una gatit ca sa porneasca

Din alte lumi in lumea cu sori pe cer ul sfant,
Cu zane prin vazduhuri si fete pe pamant
Gatit, ca totdeauna mai mult fiind el gata,
S-alerge, din palaturi sa fure dansul fata.
Atunci, ca niciodata, un cal din stava prinse ;
Grei nori a pus pe umeri, lat palos el incinse
Si greu, care la cumpeni de nouazeci de maji ;
Pe doi balauri negri i-a pus apoi de straji
Palatului, cu vuiet clatindu-si ale sale
Mari capete de spaima, a zis : Mi-oi face cale
Pe vanturi si furtune si volbure, ca vant
Voi trece tari o mie si-o lume de pamant,
Izbi-ma-voi ca fulger, ca trasnetul de vara,
Si voi rapi lui Stalpes fr um setile din tara !
Am palos si-al meu palos de trei ori e-nadit
Cu tot otelul, care trei munti l-au tainuit
In sanul lor, am calul cu strana din Ostroave
Si-i cal ce nu cunoaste nici fraie nici potcoave,
Ci vant numai si zare deschisa de-alergat !
Asteapta dar, asteapta, tu Stalpes Imparat,
Sa vezi a mea putere, sa simti tu din tot greul
Mania mea Salbatic asa vorbit-a zmeul ;
Si-abia muri cuvantul pe buza lui de fier,
Cand aripi el intinse de-a una si, sub cer
Albit de faptul zilei, s-a pus in alergare.
Crestea mereu mai negru, mereu crestea mai tare
Si tot mai mult : de patimi si negru dor invins,
El dat era cararii ca fulger dinadins.
O suta de pamanturi cu noua mii de sate
Si munti si vai si silhe si plaiuri, aburate
De plangerile noptii, si rauri a trecut


Grozavul zmeu, pe aripi de ceata, s-a pierdut
In zari ; turbat sa clatin-a cer ului rotunduri,
Greu zarile se misca, si sarbedele-afunduri
Cu ceata pe-a lui ur ma si neguri sa-nvalesc.
Iar cand trei mii de mile cu zbor u-i se-mplinesc,
El sta pe loc, se trage sub neguri si s-ascunde
Sub norul greu, cu ochii departe-n zari patr unde
Si tinta tine ochii la Stalpes Imparat,
Pandeste pe Lioara, s-o vada prin palat
Si, cand va fi copila mai vesela, d odata
S-o fure si s-alerge prin zarea departata.

III
Prin dalba gradinuta cu strat de toporasi
Si crini, ce poarta roua pe sanul dragalas,
In zorii zilei dalbe cand cerul rumeneste
Noptatecile piscuri si-n aur le-nveleste,
Se plimba razatoare cu pasul leganat
Lioara, mandra fata lui Stalpes Imparat.
Mai dis-de-dimineata ca alte dati ea lasa
Chilia si-asternutu-i cu cerga de matasa
Si perini moi, scoboara pe prag intraurit
Si trece prin pridvor ul de marmora, cioplit
Cu barda si se duce de-a dreptul la portita
Gradinii si-apoi intra cu zambet copilita
Pe-o aripa de usa, ca-i usa cu zavor
Si doua aripi are de-argint stralucitor,
Cioplit ciudate-n for ma de aripi de balaur.
Pe moale iarba calca papucul ei de aur,
Si stropii mari de roua, sub pasii ce se plimb,

In mari margaritare si salbe mari se schimb.
Pe largi carari, ce-n umbra de pomi cr ucis se taie,
Copila trece blanda si pletele-i balaie
Le-aluneca pe vantul frumoasei dimineti,
Iar vantul le resfira mai late si mai cret
Si-n taina el sar uta tot parul dalbei fete,
Cand tremura de dragul frumoaselor ei plete.
Pe cap Lioara poarta cununi de barbanoc,
Si frunze de smaralde si flori de siminoc
Ea poarta ; pe vestmantu-i tesut cu maiestrie
Din fire lungi de aur, cu drag sclipesc o mie
De stele, si pe maneci ea poarta por umbei
D-argint, cusuti cu sarma pe fir de mana ei.
Un brau ii strange trupul la mijloc, de matasa
Si plin de flori e braul si-asa de strans s-apasa
Pe trup, incat sa cugeti ca dansul e crescut
Cu mijlocul deodata, si-apoi mai e tesut
Din fir de diamante, si-atat ii sta de bine,
Si unde se-ncopciaza, stau copcii de r ubine.
Si, cum se duce fata mereu privind la straturi
In urma da spre stanga si-apuca drum in laturi
Si merge la izvorul ce-n murmurul alin
Prelinge clarii picuri pe lespezi de r ubin.
S-apleaca preste fata izvorului, voioasa
In ape clari se cauta copila de frumoasa
Si rade cand zareste doi ochi sarini si mari
Clatindu-se, ca fata izvor ului mai clari,
Obrazul ei s-aprinde d-o nobila vapaie
Si-n vreme ce-si admira frum setile-i balaie,
Ea pleaca dalba-i frunte si-o razima cu drag
D-o creanga, aplecata din codr ul unui fag,


Si tot mai visatoare privind a ei tal e,
Se pierde lin in visuri si dulce reverie.
Ea nici nu mai aude cum murmura de lin
Duiosii stropi de apa pe lespezi de rubin,
Ea nu-ntelege boarea, ce-i clatina vestmantul ;
Si granguri canta jalnic, dar n-o rapeste cantul
Ca alte dati : in apa doi ochi i s-oglindea
Si-n ochii ei distrasa alti ochi ii suradea,
Ochi nobili ai lui Codru, fr umosi ca lampa zilei,
Caci el era de Stalpes logodnic dat copilei ;
In apa dar parandu-i ca vede surazand
P-alesul ei, Lioara sopteste-un nume bland
Si arde, cum ard fagii cu foc cand ii impresuri.

Pe cand statea cuprinsa de-atatea nentelesuri,
Un nor porni pe ceriuri, greu nor de la apus,
Crescand mai greu, mai tare, mai sus si tot mai sus
Prin larg vazduh, strabate trei campuri in trei clipe ;
Un zmeu venea cu nor ul, pe-un cal cu largi aripe,
Venea ca o sageata, ca fulger de turbat
Si cade spre gradina lui Stalpes Imparat
Vazut-au toti curtenii de-afara si din casa,
Vazut-a imparatul si nalta-mparateasa
Din turn vazut-a bine, cum zmeul cel din nor
De-a dreptul in gradina tinti catre izvor.
Si cand a vazut Lia, frumoasa-imparateasa,
Ca norul greu din zarea vazduhului se lasa
De-a dreptul in gradina si cand a vazut ea
Ca zmeul prinde-n brate faptura subtirea
A fetei, si cu fata se duce si s-afunda

Prin negre zari si negre palaturi sa-i ascunda
Tezaurul, atuncea de-abia s-a stapanit
Frumoasa-mparateasa si repede-a fugit
Prin largi chilii, cu tipat plangand, cu toata mila,
S-a dus sarmana Lia sa-si apere copila.
Nebuna de durere pe scari a alergat ;
Dar cand a fost aproape de fagul rourat
Si cand vazu de par te, ca-n nori ajunge nor ul
Cu fata, disperata lovi ea cu picior ul
In glii, si de manie foc greu avea-n priviri :
Oh, draga mamei, draga ! Tu nu esti nicairi !
Te-ai dus ! Lioara mamei, te-ai dus pentru vecie
Si fara simturi cade pe glii fr umoasa Lie.
IV
O lume de pamanturi atunci s-a desteptat
In plangere ; pe-o mie de plaiuri a sunat
Cuvantul greu, ca-i moarta copila-mparateasca.
Si cat a fost in larguri hotar ca sa primeasca
Acest cuvant, hotarul intreg a fost cuprins
De jele fara margini si geamat dinadins.
Mari crai din tari vecine si tari de-a zecea tara,
Primind aceasta veste, din capete miscara
Cu drag si mila multa, iar cati aveau mai drag
Pe Stalpes dezlipit-au piciorul lor de prag
Si-n scari au pus picior ul, mai repede s-ajunga
Sa mangaie pe Stalpes in jelea lui cea lunga.
Si trist stetea-mparatul de-o masa razimat,
De par te-avand toiagul prin colturi aruncat


Si spada lui departe si coiful la picioare
Mai galben era Stalpes ca omul care moare,
Si slab de-atata jele si negru de zdrobit.
Cand el pe naltii prieteni in casa i-a zarit,
Rosi fara de voie si capul ridicat-a
Si-a zis : Ori poate-aduceti voi fata ? Poate fata
Lui Stalpes patimasul din nou va fi a mea ?
Vai, Doamne, spuneti iute : traieste oare ea ?
Traieste ? De traieste, pe ce loc poarta pasul ?
Vai, spuneti Doamne, Doamne, tarzii sunteti cu glasul !
Si cum cerea s-auda, de dorul sau invins,
Crai-Galben cu tot dragul de man-atunci a prins
Pe Stalpes si cu mila fatis in ochi catandu-l
A zis : O, scumpe prieten ! Impaca-te cu gandul,
Si vezi, ca tocmai treb e tarzii sa fim la glas !
Intreaba-ma, ce ganduri am eu, de n-am ramas
La vatra mea ? Si-ntreaba, de ce-am plecat eu oare ?
Puteam sa sed acasa ; dar nu stiu cum ma doare
De dor ul tau, ma doare durerea ta, si stiu
Ca-asa numai se poate si-i bine-asa sa fiu !
Copila ta-i pierduta : atata stim noi bine,
Iar ce stim mai departe ? Nimic nu stim, ca tine !
Si-au prins atuncea craii sa-l mangaie, catand
Sa-i faca dorul aspru din inima mai bland,
In cat le-a fost puterea cuvantului miscara
Pe Stalpes, a lui jele pe-ncet o alinara
Cu vorbe si cu sfaturi de mila si de drag
Si-atunci iesi-mparatul pe prag si de pe prag
Chema pe cel mai harnic din argitani in casa
Si-a zis plangand : Durerea asa de greu m-apasa,
Cat nu mai stiu de mine nimic, si nu mai pot

Nimic, cand stiu pe lume ca-s singur ! Cand socot
La pierderea Lioarei, ma-nec in noapte-amara
Si n-am nici gand ca vesel pot fi vreodata iara !
Oh, draga tatei, draga, de ce te-am prapadit,
Atunci cand eu mai tare ca oricand te-am iubit !
Si plange, Stalpes plange si zise iarasi : Scrie
Prin tari si lumi, ca lumea si tarile sa stie
De-a lungul si de-a latul, ca Stalpes a pierdut
Odorul cel mai nobil din cate le-a avut !
Tu scrie si da veste sa vada fiecare
Cuvantul scris ; tu scrie, asa cum ti se pare
Mai drept si mai cuminte sa scrii ; in orice sat
Sa sune glas de clopot trei zile necur mat
Si oamenii sa lase deoparte bucuria
Si popii toti sa tina priveghiuri pentr u Lia
Sa faca saracuste cum datini au ramas,
Prohoade sa citeasca cu stari si parastas,
Si-n patruzeci de vineri cu slujbe prin altare,
Sa faca lumea toata copilei sarindare !
Asa sa scrii, iubite, ca doar pe rand, pe rand
Voi pierde dorul negru si f lacara din gand,
Si nu voi fi pe lume silit de-atata jele
Sa-mi pierd a mea domnie prin patimile grele.
Asa vorbi-mparatul si stropi au lacrimat
Din ochii lui pe haina cea dalba de-mparat,
Iar argitanul scrise, precum i-a fost cuvantul,
O carte, cum sa poata pricepe tot pamantul
Intreaga slova cartii : cu sfaturi mari si lungi,
La mijloc cu pecete, pe margine cu dungi,
De aur, caci o lume avea sa o citeasca
S-o lume-avea porunca din carte s-o-mplineasca.


De-a fost pe lumea toata vreun suflet innorat
De patimi, acel suflet in san era-ngropat
De mama, caci nebuna ca volbura de toamna
Parea de jale Lia, frumoasa tarii doamna.
A plans cat era ziua pierduta-ntr-adevar,
A r upt gateala-i toata si-a smuls din al ei par
Frumosul ac de aur si primele, ce-i leaga
Un stol de plete negre, cari noapte par intreaga ;
In haina de matasa cernita si-a-nvelit
Frumosul trup : si astfel, cu par ul despletit,
Cu ochii rosi si umezi de plangerea cea deasa
Din loc in loc alearga fr umoasa-mparateasa
Si strig-un nume dulce si geme cu fior
Tot cauta mama, cauta pierdutul ei odor.
Si, cum fugea de-a lungul pridvoarelor, ea trece
Cu pas grabit si lanced prin cele treisprezece
Chilii si la chilia din capat a statut :
Aici era razboiul, in carele-a tesut
Frumoasa ei copila cu drag si cu-ndemana,
Aici erau talpigii, si caierul de lana
Si ghemele, si tortul, precum le-a randuit
Lioara ; gol sta patul, cel mandru si gatit
Anume pentr u fata lui Stalpes Imparatul,
Caci tot lucea-n matasuri si-n scumpe haine patul.
Si, cum stetea cu ochii la haine tintiti drept,
Si-a pus mainile dalbe de-a cr ucea preste piept
Si-a stat inmarmurita fr umoasa-mparateasa.
O draga mamei, draga ! De ce te-ai dus de-acasa ?
De ce te-ai dus ? Acasa de cumva ai fi stat,
Eu as fi dat sa faca pe seama ta un pat
Din aur si margele cioplit si din smaralde,

Sa dor mi un inger nobil pe paturile calde
Mai bland decat in leagan un fiu nascut de-o zi !
Iar cand in zorii zilei din somn te-ai pomeni
Si-ai vrea sa cauti o haina mai scumpa decat toate,
Atunci din lazi de aur o haina tu ti-ai scoate
De purpur mai frumoasa ca orisice frumos :
Tesuta de pe umeri si pana-n poala jos
Din fir de diamante, pe margine tivita
Cu flori de-argint, la mijloc fr umos impodobita
Cu stele mici de sarma si fluturi de rubin,
O lucitoare haina ca soarele deplin.
Si, ca sa nu mai fie pe-ntreg rotundul fata
Mai mult si mai de-a dragul ca tine dezmierdata,
Eu as fi pus pe-un mester, din alte lumi venit,
Din paltin sa ciopleasca razboi intraurit
Pe seama ta, cu suluri ca grindina de albe ;
Suveica faurita din mandru lant de salbe
Eu ti-as fi dat si bregla din aur si fustei
Ciopliti in strug si patr u talpigi mai usurei
Ca fulgii de zapada : faceam pe-aceasta cale,
Sa nu mai fie stativi ca stativele tale !
Puteai tu, draga mamei, la tors de te-ai fi pus
Sa torci fuior din furca de aur, si cu fus
De-argint sa torci, si panza sa tesi in patr u ita,
Sa cosi a ta camase din flori din cr ucita,
Pe margini cu matasa, cu sarma la prinsori,
Pe piepti apoi sa preseri un stol de puisori
Albastri, cum ti-s ochii, ori galbeni, cum ti-e par ul,
Ori rosii, cum ti-e fata, cand arde adevar ul
Pe fata ta Lioara, cu moartea ta ma-omori !
Puteai sa fii tu farmec, si draga la feciori


Sa fii ; trei tari sa rada cu rasetele tale
Si feti-fr umosii lumii nebuni sa bata cale
De dragul tau, si oameni, din alte lumi, trecand
Prin lata noastra tara si chipul tau vazand,
Sa zica : Mai sunt fete frumoase cum e luna,
Dar fata ca Lioara mai dalba nu-i nici una,
Nici tr up ca trupul dansei, nici ochi asa dalbi ochi
Atata-i de fr umoasa, nu-i fie de deochi

V
Asa vorbeste Lia, frumoasa-mparateasa,
Privind cu ochi de patimi tot coltul de prin casa,
Caci dulce suvenire gasea-n fiece colt,
Iar Codru, sub rotundul chiliilor cu bolti,
Trecea-n aceasta vreme catand ca sa-ntalneasca
Pe Lia, caci un cuget avea sa-i talmaceasca
Si-un dor avea sa-i spuna, dor tainic, care-n piept,
Ardea, dar avea lipsa de-un sfat mai intelept.
Si cand ajunge Codru de numara chilia
De-a treisprezecea, afla la furca stand pe Lia
Zdrobita de durere, plangand de-al fetei drag ;
S-opreste dar feciorul si sta pe-al casei prag,
La doamna cu mirare si lung fior priveste,
S-apropie de dansa si-n patima vorbeste :
Oh, nu mai plange, doamna, te rog sa nu mai plangi !
Atata esti de slaba si pala, ca te stangi
Si pieri vazand cu ochii ! Te usti pe zi ce vine
Si, nu stiu cum, de mila, mi-i greu sa caut la tine !
Caci, vai, esti numai umbra cu nume si cu glas,
Si te-ai topit, stapana, topit, de n-ai ramas !

De ce sa plangi ? Cu plansul omori numai viata !
De-ai merge, oh, de-ai merge, sa-ti vezi o data fata
In ape clari : de tine tu insati te-ai mira
Ce mult este topita si slaba fata ta !
Da-ti fire si mai curma din plangerea cea deasa,
Caci eu gandesc oh, iarta-mi durerea ce m-apasa
Gandesc sa las in lume o lume de femei,
Sa merg dupa Lioara, sa caut ur mele ei !
S-aduc, s-aduc odorul, acesta gand ma poarta :
Sa mor cu ea alaturi, de cumva-i dansa moarta !
Oh, ce mi-e bun de-acuma fr umosul comanac
Cu penele de vultur ? O, Doamne, ce sa fac
De astazi cu sageata-mi atat de mult deprinsa
La tel si-a carei pana de trei ori e prelinsa
Cu palid colb de aur ? Cu straiele ce port
Si care sunt tesute din cel mai nobil tort
Eu ce sa fac ? Cu lancea-mi dedata-n alergare
Eu ce sa fac ? Si-n ur ma cu palosul, la care
Trei mesteri din trei colturi de lume-au asudat,
Eu ce sa fac ? O, Doamne, sa mor eu blastamat
De tara si de oameni, si vesti de rau sa-mi iasa,
Ca n-am atata suflet sa caut a mea mireasa ?
De-as sti c-alerg o lume, eu totusi am s-alerg ;
Dar lasa-ma, stapana, vai, lasa-ma sa merg !
El zise. Si-mparatul aude suspinand
Pe Tulnic, ii asculta cuvintele pe rand,
Si-atunci, miscat de vorba-i, la Tulnic el s-a dus
Si bratul drept cu dragosti pe umeri i l-a pus
Si-n ochi privindu-l zise : Fa, Tulnic, cum iti place !
Dar fa cum stii ca-i bine, cum stii ca-i drept a face !
Noi nu te-oprim ! Si Tulnic asa i-a dat raspuns :


O, Stalpes Imparate ! Ma simt eu indeajuns
De vrednic sa bat lumea ! S-o bat din dunga-n dunga,
Crucis cat e de lata si-n larg cat e de lunga,
Sa trec din Rasarituri spre margini de Apus,
Sa cat in care lume si-n care parti s-a dus
Lioara mea ! M-asteapta, asteapta-ma,-mparate,
Cu post si cu matanii, trei luni si jumatate,
Trei luni m-asteapta, doamna, caci in trei luni, socot,
Sa-ntor n acasa iara cu dorul meu cu tot,
Dar cand, inalta doamna, tu vei ved pe cer,
Ca zorii zilei dalbe tot vin si trec si pier,
Ca vremea rentornarii din ceas pe ceas s-amana,
Ca luni mereu s-adaug din zi si saptamana,
Atunci tu ia-ti tot gandul si nu mai astepta,
Caci mort voi fi eu, Lie, si moarta fiica ta.
Prin tari instrainate, tu nu ne duce dor ul,
Si nu ne plange ; pleaca cu dragoste picior ul
Si-ai tai genunchi la masa bisericii, plangand,
Tu pentru noi te roaga cu inima si gand ;
Da slujbe-n zece miercuri si-n zece mari dumineci,
Gandeste la Lioara, cand mergi sa te cumineci
Si n-o uita ! D-a pur uri in minte sa ne tii,
Caci tu, tu ne-ai fost mama si noi ti-am fost copii !
O, deie, deie Domnul, sa-ntor n acasa iarasi
Sperantei tale prieten si-amorului tovaras !
Asa vorbi feciorul, de nalte patimi dus,
Si fara de zabava pe capul sau a pus
Un coif ornat cu pene de pajura de munte,
Cu creasta de arama si dungi d-oteluri crunte ;
Pe piept a pus pie ptarul, cum poar ta la razboi
Vitejii toti de-a randul, si s-a-mbracat apoi

Cu cele mai frumoase si mai vestite straie ;
A-ncins apoi la mijloc un palos de bataie,
Frumos si cu margele ; in urma, a-mbracat
Pe dalbele picioare papucii sai de aur,
Cusuti pe dinauntr u cu piele de balaur.
Si-atuncea imparatul i-a strans mana cu drag,
Iar dalba-mparateasa stand palida pe prag
Si, vorbele-necandu-si in lacrimi fara numar,
I-a sarutat cu mila vestmantul de pe umar
Si-a prins sa planga jalnic, mai jalnic ca oricand,
De nu-i venea nici suflet, asa gemea plangand,
Iar Stalpes, bietul Stalpes, plangea cu drag si dansul,
In ur ma Tulnic face trei cr uci lui Dumnezeu,
La mijloc incopciaza mai strans palosul sau
Si-apoi pe nalte trepte la scari de-argint scoboara
Si servii-aduc indata fugarul roib la scara ;
Greu calul varsa aburi pe narea sa de foc
Si tropota-n picioare si nu-si gaseste loc,
Iar Tulnic il adie si-l bate-ncet pe coama,
Cand roibul se izbeste usor ca o fantoama,
Si-ncaleca fecior ul, da frau calului nalt
Si calul prinde aripi, s-ar unca si-n asalt
Izbeste trupul nobil in toata-a lui putere
Si fulgera pe fata pamantului si piere
Prin zari, cum stele sfinte din cer ul noptii pier.
Nebun rasuna pietri sub pas de rece fier
Al iutilor potcoave, scantei rasar in zare
Si calul pe campie mereu, mereu dispare,
Se pierde-n rasarituri cu naltul sau stapan.
La scari, cu inimi triste, zdrobiti si pali raman


Parintii tristi, din piepturi mereu varsand siroaie
De gemete scaldate in larg potop de ploaie
A ochilor, cari umezi de plansul mult si des
Inchid privirea trista si plina de-nteles.
S-ar duce, ei s-ar duce cu Tulnic intr-o cale,
Sa bata campi si codri, sa bata deal si vale,
S-alerge tot pamantul si-n negre departari
Sa caute pana-n margini de margine de tari
Comoara lor pierduta ; s-ar duce, duce-i dor ul,
Si totusi ei stau marmur, legat li e piciorul.
D-abia numai cu ochii mai pot sa urmareasca
Pe Tulnic, care-ncepe sa nu se mai zareasca
Prin zari luate-n fuga d-un roib asa pagan :
Albastri codri-n urma-i se-nsira si raman
Departe, mai departe, mai mici din clipe-n clipe ;
Si calul inteteste turbat a lui aripe
Si zboara, dand in vanturi o coama de par cret,
Pan zarea prinde-n noapte si cal si calaret

VI
S-a dus ! Atata jele s-a dus cu el pe-un pas
Si-n ur ma lui acasa cat dor a mai ramas !
Si Stalpes, doamna Lie tot plang si zi de zile
Asteapta tristi intorsul iubitei lor copile.
Inalta Lie face matanii la pristol
Si soapte pii rosteste din pieptul slab si gol
De orisice nadejde, caci ceas de ceas s-amana,
Si luni mereu s-adaug prin zi si saptamana,
Si vremea troienita lung sir de ani a tors
De cand e dus fecior ul si nu s-a mai intors !

Ce vested era Stalpes si cat de slaba Lia !
Din pieptul lor pierise cu totul veselia
Si zambetul ; de-atuncea dureri i-au framantat
Cat nu puteai cunoaste pe veselu-mparat
Si nu puteai pe Lia, caci ea-si schimbase portul
Si slab pasea, ca grija, s-obraz avea ca mortul
Si nu-i mai era trupul fr umos si plin si drept,
Umbla cu-ochii tot umezi, cu fruntea tot in piept.
Dar Stalpes, inca Stalpes ! Ce mult si-a schimbat statul,
Si nu-l mai poti cunoaste ca el e imparatul !
Si ei, furati de gandul nadejdii, nencetat
Asteapta ceasul zilei si-al vremii de-nturnat,
Viseaza, cat e noaptea de lunga si de mare,
De-o zi, cand au s-auda pe drum in departare
Un viu nechez si-un tropot de cal, carele-n zbor
Venind o sa s-opreasca la poarta curtii lor.
Razand fugi-va Lia mari porti sa le deschida :
Vai, Doamne ! bucuria va sta sa o ucida,
Cand biata mama-n toiul sositei bucurii
Va strange-n brat copila-i, pe ambii sai copii !
Si cat va plange Lia si Stalpes cat va plange
Si-n brat unii pe altii cu drag cum se vor strange
Si iar vor tinea dansii, cu rostul lumii, rost.
Si iarasi vor fi veseli, cum poate n-au mai fost,
De nou va zambi Lia faloasa de-a ei fata
Si fata va fi iarasi de-o lume laudata,
Cand ea prin gradinuta cu strat de toporasi
Plimba-va iar picior ul cel mic si dragalas.
Si-i vor luci pe haina tesuta-n maiestrie
Din fire lungi de aur, mici stele vii, o mie
De stele, si pe maneci luci-vor por umbei


De-argint, cusuti cu sar ma pe fir de mana ei,
Caci haina va fi mandra ca orisice frumos :
Tesuta de pe umeri si pana-n poala jos
Din pietre si margele, pe margine tivita
Cu flori de-argint, la mijloc frumos impodobita
Cu stele mici albastre si f luturi de rubin,
O haina, ca un soare, ca soarele deplin.
Dar nu ! Sa-ntoarne numai Lioara ! De-ar veni !
Caci mama-sa va face si tot va randui
Din nou pe seama dansei, sa nu mai fie fata
Asa de mult frumoasa si-atat de dezmierdata,
Ca ea ! Va chema Lia pe cel mai povestit
Din mesteri, sa ciopleasca razboi intraurit
Copilei ei, si suluri ca grindina de albe
Si nobila suveica din lant frumos de salbe,
Si bregla de rubine, si ite si fustei
De-argint, si-n urma patru talpigi mai usurei
Ca fulgii de zapada : asa va face Lia,
De-ar fi numai sa fie sa-si vada iara fia
Si tot viseaza doamna, si lacrimi o inec,
Iar anii trec ; trec zece si cincisprezece trec !

VII
In coltul lumii, zarea de miazanoapte poarta
Pe campii mari o umbra cu tip de fata moarta,
Cu ochii stansi, cu fata de ceara si zapezi,
Ce cand o vezi, iti pare ca-n vis numai o vezi.
Si umbra pe campie s-alearga ca nebuna,
De tipatul ei jalnic viu vaile rasuna ;
Ea pleaca, sta, priveste, se-ntoarce, pleaca iar

Si masura tot largul intinsului hotar.
A cincisprezecea oara se-nvarte zodiacul,
Pe cer ul nalt se-ntoarce de nou in cale veacul
A cincisprezecea oara, de cand s-a pomenit
Prin zari aceasta umbra venind din Rasarit ;
Era o fata blanda, cu ochi ca viorele,
Cu plete lungi si prima d-argint purta prin ele,
Cu haina de matasa ca ingerii din rai,
Asa cum poarta numai copilele de crai,
Asa era, dar anii de-atunci au trecut desi ;
E pal acum obrazul si-ndata ce-l apesi
Ramane locul vanat, si pletele-i sunt r upte
Si buzele-i albastre ca patima de supte,
Si ochii stansi, de-ti pare ca-n vis numai zaresti
Un tip creat din ceara si doruri sufletesti.
Nici ea nu se cunoaste, nici ea nu se mai stie,
Alearga-n hohot numai nebuna pe campie
Si rade cat e ziua de rupe din vestmant
Bucati, ce cad in ur ma-i ca fr unze duse-n vant.
Iar cand isi vine-n fire arareori, ea plange
Si peticele hainei pe trupu-i si le strange
Si-n cap aduna ganduri, mii doruri i s-adun
Si-aducerile-aminte cu drag atunci ii spun
Ca-n alte lumi, odata, demult, demult odata
Traia-mparatul Stalpes si Stalpes avea fata
Iar fata avea mama pe Lia ; caci avea
Frumoasa Lia fata si fata era ea !
Gandirea troienita sub doruri uriase
Ii reda pe-ncetul, ca pruncului din fase,
Simtiri sa recunoasca, sa-si vina iar in firi


Sa cheme din trecuturi duioasele-amintiri
A zilelor vietii ; si-atunci, oftand din greul,
Ea vede gradinuta de flori, ea vede zmeul,
Se simte prin vazduhuri, plutind pe negru nor,
Ea intra in palatul inalt si lucitor
Al zmeului, traieste mereu in dor si plangeri,
Simtind rumperea mintii si-a sufletului frangeri.
Ea tremura, cand vede in gand acel palat
Pe nouazeci si noua de dealuri ridicat,
Dar cat o prinde groaza si tremur cand zareste
Pe zmeu murind in sange si foc ce-l invaleste
Din capetele nalte jos pana la genunchi !
Hah ! Iata-l, vine Tulnic ! E Tulnic ! Un manunchi
De pietre si margele straluce-n brau mai tare
Ca palosul ! Vezi coiful fr umos si aurit,
Si coiful straluceste mai palid ca obrazul
Lui Tulnic ! Uite, straie de cel mai nobil tort,
E dansul, el e ! Doamne ! E mort, e Tulnic mort ?
Tu n-ai ascultat, Tulnic, de sfatul sfintei Miercuri,
Esti piatra, tu ! esti piatra, in negura de barcuri,
Afund in codri ! Rade, lung rade campul tot
Si ochii pali ai fetei vapai duioase scot
Si ultimele lacrimi ii cad si i s-aduna
P-obraz ; ea pierde firea si-alearga iar nebuna
Pe campi, pana ce noaptea o prinde-n bratul sau
Si-adoar me-n vai, scutita de cer si Dumnezeu !

VIII
In zori, cand doamna Lia din somnu-i se trezeste,
Un plans in ochi si-un tremur in suflet ea simteste

Si lumea ei sa-nvarte, ea cade jos plangand :
In mintea ei murise chiar cel din urma gand
Al vestedei sperante, nimic ea nu mai crede,
Pe fata n-o mai are, si-n veci nu o mai vede.
Indata ea-si imbraca vestmantul ei cernit,
Deschide usa, trece pe prag intraurit
Si iese pe pridvorul cel larg, cu stalpi de aur
Ciopliti in patru fete de cel mai mester faur,
Scoboar-apoi pe trepte, pe noua trepte lungi
Cari au parcana lata de-argint cioplit in dungi.
Acolo-i sta cu bobii batrana vrajitoare ;
Ea murmura cuvinte si cauta-n sus la soare,
Desface din naframa boscoanele pe rand
Si numara-n soptire pe degete, zicand :
E Tulnic stan de piatra si doar me-n des de barcuri,
Caci n-a tinut cuvantul si sfatul sfintei Miercuri,
Iar fata fata fuge pe campi din Rasarit ;
Trei luni, si-atunci blastemul lui Tulnic e-mplinit,
Trei luni va fi el piatra, dar luna cea de-a patra
Va face om cu suflet, caci glas va primi piatra.
Atunci vedea-vei soare, ce nou va rasari,
Atunci a ta copila din neguri va veni
Si iar vor merge toate pe calea lor cea dreapta
Asteapta, doamna Lie, trei luni numai asteapta
Trei luni ! Ziua de maine luni se-ntorc cu ea,
Asteapta, doamno Lie, caci maine vei ved !



Comentarii

Nume (obligatoriu):





Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)



Pune poezia Tulnic si Lioara pe pagina ta
Adauga link pe pagina web a site-ului tau.






Poezii despre:
PrimavaraToamnaIarnaIubireBucurieViata
FloriBoalaSinguratateFricaScoalavezi mai multe
Politica de confidentialitate



Copyright 2021 © Poeziile sunt proprietatea poetilor. Toate poemele sunt reproduse in scop educational pentru informarea utilizatorului.Contact (Poeziile.com - Portal de poezie romaneasca )
Mari poeti romani