Candela de grigore alexandrescu

Tacerea e adanca si noaptea-ntunecoasa;
Norii ascund vederea inaltelor tarii
S-a stelelor de aur multime luminoasa
Ce smaltuiau seninul cerestilor campii.

Numai religioasa a candelei lumina
Aprinsa de credinta,si limpede si lina,
Luceste inaintea icoanei ce slavesc.
Emblema-a bunatatei,mangaitoare raza,
Ea parca priimeste si parca-nfatiseaza
Rugaciunile noastre stapanului ceresc!

In minutele-acelea cand sufletul gandeste.
Cand omul se coboara in constiinta lui,
Ca unei inimi care cu noi compatimeste
Fratestei ei lumine durerea mea supui.

Cate chipuri ascunse,cate lacrimi varsate
Au avut-o de martur i-am incredintat!
Care dorinti smerite si neinfiintate
Am tainuit de lume si ei am aratat!

Dumnezeu ce de fata pe cruce Se arata,
El care-a nedreptatit e pilda de-ngrozit,
Imi spune ca-naite-I se va vedea odata
Cel ce nedreptateste cu cel nedreptatit.

Atunci crestinu-acela,cu fruntea in tarana,
Dar cu otrava-n buze,si cu fierul in mana,
Umilit ca sa-nsale si bland ucigator,
Tronul dumnezeirei cum va putea sa-l vaza,
Cand la un semn puternic se vor clati cu groaza
Cerurile-asezate pe polurile lor?

Dar adanca odihna in lume inceteaza:
Religiosul clopot se leagana in vant,
Chemand pe credinciosii ce somnu-mpovareaza,
Din ale lor locasuri in locasul cel sfant.

Intunecimea noptii care inca domneste,
Ca un om ce cu viata se mai lupta murind,
Se-mprastie cu-ncetul,treptat se risipeste,
Si-n umbra diminetii se pierde-ngalbenind.

Se defasur in ochii-mi multimile zidirei;
Credinta se desteapta in omul ratacit;
Si-nalta a ei ruga cu imnul multunirei,
La ceea ce dupa noapte si zi ne-a daruit.