| de Gavriil Stiharul 
 Si de iubirea-i taina si tacere
 care duce-n suflet nestiutul gand,
 femeia-i vioara care-ngana in durere
 freamatul din rodul tainic si rotund.
 
 
 O lacrima deschisa spre departe
 coboara-n noapte furtunile de spaima,
 dar pleoapa noptii, tragand oblon de moarte,
 ii cere anii netraiti drept vama.
 
 
 Cine-a iubit-o intr-un rest de-asfintit,
 calator pe drumul frunzelor de toamna,
 a simtit sarutul vietii razvratit
 spaland pacatele din nestinsa rana.
 |