Magnum mophtologicum

Un imparat isi puse-n gand

Sa faca-o mare carte,

In care vorbele pe rand

Sa aiba toate parte.

Voia un falnic monument,

Unmagnum oarecare

Atunci chema pe un batran,

Limbistul cel mai mare —

Un om ce stie pe de rost

Nu numai ce-i pe lume,

Ci cate se petrec si-n cer

Din fir in par anume —

Si-i zise: “Stiu, de istorie

De mult ca te-ai lasat

Si ca d-acuma numai limbii

Pe branci te-ai consacrat

Fa-mi dar si mie ce te rog,

Te voi plati cu aur,

Posteritatii sa lasam

Unmagnum, un tezaur.”

“Prea bucuros, maria-ta,

Primesc ce-ati poruncit,

Si, ca sa dau dovezi de limba,

Ma simt prea fericit.”

Si s-a pornit batranu-atunci

La lucru cu ardoare

Dar, vai! pacat! s-a-ntepenit

Cu limba ina mare.

Oricum, noroc ca-i spiritist —

Lucrarea lui inalta,

Speranta-avem: o va sfarsi

Din lumea ceealalta