Poeziile.com - Home

 Parola? Creare album poezii
Poetii clasici ai literaturii romanePoezii frumoase pe temePoeti membri ai clubului poetilor tineriPoeziile mele


 
Poetul zilei
Horia Stamatu
(1912 - 1989)

5 Poezii

Poezia de azi

Falstaff sau evitarea unui mit
de Nichita Stanescu


Citeste Poezie completa
 

 

 

Ghicitori
Povesti
Top 40 poeti
Top autori

 

   
Cautare avansata



































Teatrul national

Vezi toate poeziile poetului
[1898]






Se-ntampla de catava vreme la noi un fenomen neobisnuit in viata noastra publica: se preocupa lumea de o chestiune de cultura, de o chestiune nu politica; spiritele incep sa se gandeasca la o asa-numita chestiune a Teatrului National, desigur fara sa se pasioneze de atata lucru cat fireste trebuie sa se pasioneze de o remaniare a cabinetului, fie chiar partiala.
Fenomenul acesta este foarte curios, dar totusi usor de explicat. Chestiunea Teatrului National incepe sa ia proportiile unui scandal -eliminari si greve de artisti fruntasi, incurcatura finantiara acuta - si scandalul seamana si el cateodata cu politica, precum si politica poate semana uneori cu scandalul. Astfel dar, chestiunea Teatrului National, incepand sa exercite farmec, a interesat atentia spiritelor distinse si dirigente, si a capatat dreptul de intrare in dezbaterea publica.
Teatrul National merge greu de tot!! Ba nu merge chiar deloc! Cum se poate? Si pe urma, da-i fiecare, si pe stiute si pe nestiute, si pe pricepute si gandite, si pe negandite si nepricepute: un haos de opinii peste opinii. Fiindca dezbaterea este deschisa, mi-a venit si mie sa-mi permit a ma amesteca in vorba, si incep asa: Teatrul National a ajuns intr-un hal imposibil de sustinut, asa e; dar de ce va mirati? Se putea, oare, sa ajunga altfel?
O locomotiva care sare de pe sine si o ia razna pe camp, fie cat de tare insurubata si cat de bine hranita, trebuie sa se-ntepeneasca o data. Are sa faca salturi extravagante, de neinchipuit, peste obstacole pe cari nu le va fi putut sparge, pentru ca la urma, pe loc limpede, sa dea de rusine intr-o baltoaca zbicita, intorcandu-se de necaz cu pantecele-n sus, ca sa-si mai invarteasca inca de cateva ori roatele in aer. Asa s-a-ntamplat, sau, in curand, are sa se intample cu Teatrul National.
Cine intelege ce va sa zica teatru de mult a trebuit sa stie ca daravera asta nu se va putea ispravi altfel - Teatrul National de multa vreme a deraiat. Acum toti constata accidentul si, ca la orice deraiare, se face cercetarea de rigoare: cine e vinovat? mecanicul? impiegatul de miscare? macagiul? ori terasamentul? ori vreun raufacator, care o fi stricat linia? etc, etc.
- Artistii sunt de vina! zic unii.
- Ba directia! striga altii.



- Ba intrigile, si neimplinirea datoriei, si lipsa de talente puternice!
- Ba arbitrariul, si favoritismul, si nepriceperea!
- Ba repertoriul! zic criticii si cronicarii blazati.
- Ba publicul! ca nu vrea sa-ncurajeze arta nationala! striga cativa tineri sentimentali.
Sa ma ierte tinerii sentimentali! Am sa-ndraznesc a spune dintru inceput ca toate parerile acestea, afara de una singura, daca pot fi exagerate si deci false in mare parte, intr-o parte, mica dar insemnata, sunt intemeiate; dar acea una singura, acea care arunca vina asupra publicului, este mai mult decat falsa, este pe de-ntregul ei absurda. Voi sa-i arat absurditatea, pentru ca s-o eliminez cu totul din dezbatere; pe urma le voi cerceta pe celelalte intrucat sunt intemeiate si intrucat sunt exagerate si false, si tocmai la urma voi spune eu cine este singurul vinovat ca teatrul merge asa de rau.
„Publicul e vinovat sa nu vrea sa-ncurajeze arta nationala!"
Sa ne-ntelegem: de ce, oare, nu vrea publicul sa incurajeze arta nationala? fiindca e arta? fiindca e nationala? fiindca e numai arta fara a fi si nationala? ori poate fiindca e numai nationala fara a fi si arta?.,., ori, Doamne, iarta-ma, fiindca n-o fi nici una, nici alta?
Ia sa vedem. Arta trebuie sa fie inteleasa - intelesul este esenta ei - si prin inteles, sa placa; iar placerea trebuie sa stapaneasca lumea ca pe o roaba ascultatoare. Binefacatoare si divina robie, care ne scapa catva de alta cruda si diabolica - robia durerii! Cum sa nu mearga biata fiinta omeneasca sa i se supuna si sa i se inchine orbeste! Rari, foarte rari intelepti ciudati, oameni ca neoamenii, zic: robie si robie! fug de amandoua deopotriva. Dar, slava Domnului! publicul nostru nu e compus doar din asa intelepti ursuzi. Iata-l cum da navala in toate zilele la circuri, la concerte, teatre de varietati, spectacole straine de orice fel si uneori chiar la Teatrul National.
In momentul cand scriu aceste randuri se anunta a 16-a reprezentatie a Curcanilor lui Ventura - un succes stralucit, cum de multa vreme n-a mai avut teatrul romanesc. Teatrul lui Ventura si al artistilor au scapat marea dugheana de un faliment sigur, si moral si material. E in adevar o piesa foarte buna, jucata convenabil, de care publicul se va satura foarte tarziu. Ce insemneaza aceasta calduroasa reintoarcere a dragostii publicului pentru parasitul Teatru National? Raspunsul e simplu: publicul se duce la teatru nu numai de dragul teatrului, ci si de dragul lui insusi. Un teatru nu poate merge daca nu stie sa amuze publicul. Piesa Curcanii, asa cum e scrisa, asa cum e jucata, este arta nationala - nici numai arta fara a fi nationala, si cu atat mai putin, nici numai nationala fara a fi arta.
Nici arta fara inteles, nici intelesul fara arta nu pot placea. Se poate face cu talent arta pentru toate intelesurile, fie cele mai primitive, arta adevarata, egal de viabila, si deci egal de stimabila si de admirabila ca oricare alta arta adevarata. Un vicleim bun, un teatru de Vasilache bun sunt niste incantatoare productii de arta; oricarui spirit sanatos trebuie sa faca placere. Iar o capodopera clasica, tradusa intr-o limba chiauita si pocita si jucata prost, oricat ai decora-o cu titlu de arta nationala, va ramanea o productie ibrida.
Reprezentarea acestei pocituri va fi, pentru cea mai mare parte dintre spectatori, cari nu cunosc originalul literar, o canoneala absurda: vor iesi oamenii de la teatru cu un sentiment analog aceluia ce l-ar avea dupa ce ar fi fost osanditi sa mestece si sa clefaiasca mereu patru ceasuri calti, pana li s-ar fi inclestat falcile. Iar pe acei mai putini, pentru care originalul literar va fi o veche cunostinta, reprezentarea nenorocita ii va umplea de dezgust si de mahnire, mai cu seama daca vor fi avut vreodinioara norocul sa fi vazut piesa executata omeneste pe undeva pe unde arta, in loc sa ceara cu umilinta de sluga ingaduiala si incurajare, porunceste cu siguranta de stapan, multumindu-se a fi si a se numi arta, fara a se mai manji pe obraz cu vreo stampila, fie aceea chiar „nationala". Arta este suverana; ca toti suveranii, n-are nevoie de pasus1 cand intra pe granitele ei. E destul sa-si arate fruntea augusta: toti trebuie s-o plece pe a lor si sa arunce flori si prinosuri in calea mandrei si nobilei stapane.
La cate spun eu, stiu ce raspund barbatii gravi, oamenii seriosi de cultura, cari gandesc tot atat cat gandeste aparatul de la telegraf de pe care se deapana panglica de hartie:
„Cum, domnule? Teatrul National este o scoala de moravuri Trebuie sa caute a ridica gustul publicului, a-i face educatia artistica, iar nu sa-i urmeze gusturile grosolane etc, etc, etc.
Dar eu:
Domnilor, astea le-am mai auzit de multe ori; multe masini mi le-au mai depanat. Astea mai sunt bune cel mult la Camera, intr-o expunere de motive a unui proiect de spor de subventie artei nationale. Teatrul National este o scoala de moravuri! Mofturi! Dar, in sfarsit, sa zicem ca e asa. Atunci, minunata scoala! care cauta sistematic nu a momi pe scolari, ci a-i goni; ori, poate, scaunelor goale si prafuite le trebuiesc nu maturi, ci lectiuni de moravuri, de educatie literara si artistica, platite asa de scump din bugetul statului. Aproposito de bugetul statului: aceasta faimoasa scoala de moravuri etc, Teatrul National, este o ciudata institutie de cultura - cu cat ii fug si se imputineaza scolarii, cu atat cere sa i se mareasca rasplata din partea stapanirii.
Dar s-o incheiam, asupra acestei chestiuni, scurt: publicul nu e intru nimic de vina ca nu incurajeaza arta nationala; din contra, el poate invinovati pe altcineva ca nu-i da teatrul de care are nevoie si la care are drept dupa jertfele relativ foarte mari ce le fac pentru acest scop anume, statul si comunele Bucuresti, Iasi si Craiova. Sa trecem acum la invinuirea adusa artistilor - aceea intrucatva intemeiata, precum am spus.

II

„Daca nu merge teatrul, zic unii, artistii sunt de vina; tot raul vine din intrigi, din neimplinirea datoriei, din lipsa de talente puternice"
Da, poate ca este putintel adevar in aceasta invinuire, dar foarte putintel, cum voi dovedi.
Da, artistii sunt nazurosi, rautaciosi, personali, inchipuiti scl.; le plac intrigile; cateodata, obositi de zdrobitoarea lor profesie, se cam dau lenii; da, intre artistii nostri sunt multi de deosebit talent; insa poate nici unul de un talent extraordinar, de un talent absolut.
Sa cercetam insa lucrul mai bine. Nazurile, provenite din prea muit amor propriu, malitiozitatea, provenita din iritare continua, intrigile, inspirate de invidie si ambitie, oboseala, provenita din lipsa de succese indubitabile si nediscutabile - toate aceste cusururi oare numai la artistii nostri se-ntalnesc? Exista oare undeva vreun teatru pe lume unde artistii sa nu aiba absolut aceleasi cusururi, fie acel teatru in cea mai deplina prosperitate? Fara aceste specifice apucaturi, nu se poate gasi actor pe pamant - fie acela cat de sigur de talentul lui, aiba toate succesele posibile. Ba chiar as putea merge mai departe: cu cat actorul este si se simte mai distins, cu atat cusururile acelea sunt mai puternice. Si cu toate acestea, cu aceleasi defecte, desigur nu si cu aceleasi calitati, unele teatre merg bine, si altele rau.
Despre cusururi sa nu mai vorbim prin urmare; ramane bine inteles ca niciodata defectele morale ale unui artist sau ale tuturor nu pot strica intru ceva succesul teatrului; ba chiar uneori il pot ajuta. Invidia, ambitia, necazul pot fi adesea muze inspiratoare; pot.zguduind adancul temperamentului, sa determine ridicari intelectuale peste nivelul ordinar.
Sa vorbim dar de calitati, nu indeosebi de ale vreunuia dintre artistii nostri, ci in genere de ale tutulor. Am zis ca mai toti au mai mult sau mai putin talent, dar ca nici unul, oricat ar fi de artist, nu poate tagadui un lucru, si anume, ca teatrul nostru nu mai poseda aceea ce se numeste un talent absolut, hors ligne, hors concours. Merituosi, talentati, eminenti (si eminenta e relativa) cati poftesti -dar un virtuoz nu se afla. Si eu spun ca-i bine poate ca nu se afla pe teatrul nostru un virtuoz. Un talent absolut este o glorie pentru istoria artei nationale, dar indeosebi pentru teatrul pe care ar sta in permanenta ar putea fi si o primejdie. El absoarbe tot; ce nu poate absorbi inabuse; langa acest colosal copac nu mai este loc pentru alta planta, decat doar pentru iarba proasta; doar imitatorii servili se vor incerca sa-l maimuteasca intr-un chip ridicul, cum se-nalta meschine pe trunchiul si cracile copacului mandru vascul galcos si iedera pitigaiata. Padurile se fac din copaci ce cresc potriviti: un urias ca acela nu poate trai decat de sine singur; lui ii trebuie orizontul intreg ca sa poata fi apucat cu privirea, si de aceea nu vrea sa-l imparta cu nimini. Cat e de mare, si tot e invidios! e cu atat mai invidios cu cat e mai mare. Unui teatru ca al nostru, ca institutie de cultura populara, ii trebuie o padure deasa, nu un copac.
Dar poate va parea prea paradoxal ce spun eu, cu toate ca e foarte drept, n-am loc sa dezvolt pe larg cat e de drept; fie paradoxal! O intrebare insa: dintre cate teatre merg in lume foarte bine, nu sunt oare o multime, cea mai mare parte desigur, cari nu numai ca nu poseda vreun virtuoz indeosebi, dar cari chiar fug sistematic -sistematic tocmai din punct de vedere artistic - de vreo indeosebi personala virtuozitate?
E evident - evident pentru cine stie ce e teatrul.
Teatrul e un produs complex, un produs de ensemble. Este o orchestra: drama este simfonia; instrumentele sunt nu de materie neinsufletita; sunt de carne si de oase; instrumentistii nu stau in afara, ci inlauntrul instrumentelor - fiecare din acestea este si trebuie sa fie robul rolului ce i s-a prescris, fara vreo pretentie de deosebire personala care sa rastoarne armonia generala. Virtuozul e un concertist; o cat de buna orchestra lui i se pare buna numai ca sa-l acompanieze. Noua ne trebuie insa o simfonie de Beethoven, nu variatiile lui Paganini.

Acea orchestra o avem desigur: sunt destui de dibaci artistii nostri; teatrul nostru poseda elemente pretioase. insa insa mai trebuie si un maestru care sa bata tactul.
Ei vezi, aci am dat peste adevarata vina a artistilor nostri: neavand maestrul de capela, care sa le tina masura si sa le dea tonul, unul canta intr-un ton major, altul intr-unui minor, unul merge adagio, altul presto si ce iese? un charivari. Numai de asta sunt vinovati artistii. Ce Dumnezeu! o orchestra compusa de bune clemente, cu multa atentie poate merge convenabil, facand pe rand fiecare dintre instrumentisti rolul dirijorului, daca anume dirijor nu exista. Cand ai atatia buni in parte, sa iasa toti vecinie rau indata ce merg impreuna! Lipsa de metoda de studiu - iata vina artistilor.
Aceasta vina insa isi are si ea scuza indestulatoare, asupra careia voi reveni cand voi arata la sfarsit cine este adevaratul vinovat, si singurul, ca teatrul romanesc nu merge. Pana atunci, in articolul urmator voi arata ca si imputarile aduse Directiei si administratiei sunt tot asa de nefundate ca si acele aduse artistilor.

III

invinuirile aduse Directiei generale si comitetelor teatrale sunt daca nu mult mai intemeiate, desigur mult mai sustinute decat cele aduse artistilor. E natural sa fie asa. Daca e vorba sa caute fiecare vina altcuiva ca merge rau o afacere, apoi desigur mai pornit si, prin urmare, mai elocuent trebuie sa fie acela care pagubeste in afacere nu numai moral, ci si material.
Ce paguba pot oare avea Directia si comitetele ca teatrul merge rau? O paguba cel mult morala - umilire si rusine. insa de umilire si de rusine poate fi atins numai omul care vede limpede nesuccesul sau si care-ntelege bine ca lui singur si-l datoreste. Ei! e greu sa convingi pe oamenii din capul Teatrului National de nesuccesul acestuia, si, drept vorbind, nesuccesul acesta nu li se datoreste lor decat in minima parte.
Mai la urma, oricum ar fi, paguba morala nu poate fi pentru toata lumea asa de atingatoare ca paguba materiala: pe aceasta o simte oricine, pe cea dintai, numai foarte rari. Cine este orbit de amor propriu si de fudulie are sa recunoasca foarte greu, mai bine zis n-are sa recunoasca niciodata ca pentru cutare daravera intelectuala, in care s-a varat prin vanitate, este un incapabil. De astfel de abdicare numai un om de o sanatoasa inteligenta ar fi vrednic - daca se poate crede ca vreodata un astfel de om ar ajunge in neplacuta necesitate de abdicare; caci un om in adevar inteligent se fereste ca de foc sa se vare in daraveri intelectuale unde sa i se arate prostia.
Asadar, ne-am inteles: Directia si comitetele nu pot avea alta paguba din mersul rau al teatrului decat morala. Putin le pasa in privinta cealalta. Dar artistii sufar in aceasta afacere si insemnate pagube materiale: ei nu pot castiga indestul pentru a trai, daca nu comod, cel putin convenabil; d-abia isi duc tars-grapis viata, desi au siguranta, cum o am si eu, si orice cunoscator al publicului nostru, ca un teatru bine organizat ar fi, in Bucuresti si in toata tara, o afacere stralucita.
Patrunsi de aceasta, de cate ori ii strange paguba, incep sa strige exasperati:
„Directiei putin ii pasa de paguba noastra materiala Directia, sau comitetul, ne stapaneste avutul fara control si ne exploateaza afacerea fara pricepere si fara sa tina seama de nevoile noastre Favoritism risipa usuratate scl. Pierderea materiala care rezulta din aceasta administrare destrabalata a intereselor noastre ne atinge numai pe noi Domnilor din Directie si din comitete le e destul daca si-au facut mendrele scl., scl."
Apoi incep revoltele mai mult sau mai putin fatise, grevele mai mult sau mai putin durabile, dezertiunile mai mult sau mai putin serioase.
Din toate astea rezulta un fel de anarhie, pagubitoare, pe de o parte, autoritatii directiei, dar in definitiv pagubitoare tot intereselor materiale ale artistilor.
Da, pentru cine nu stie ce e teatrul, s-ar parea ca artistii au dreptate; cu toate astea eu, care stiu ceva despre teatru, nu stau un moment la indoiala a spune ca n-au dreptate aproape deloc. Sa ma lamuresc.
Greselile grave ale administratiei sunt in genere inspirate de artisti chiar si facute mai totdeauna dupa staruinta si cu concursul acestora.
De ce se da cu atata cheltuiala si de vreme, si de bani, cutare piesa care va cadea desigur? Fiindca staruie cutare artista.
De ce plateste teatrul atatea persoane inutile, lipsite de orice talent, de orice apucaturi pentru arta? Fiindca fiecare e protejata sau nedezlipita de cutare artist.
Administratia finantiara este inspirata, daca nu chiar condusa direct de artisti; cat despre conducerea tehnica si artistica, aceea toata, intreaga, este lasata la discretia artistilor. Cine din directie - afara de rare cazuri de fatuitate ori de toane foarte iute trecatoare - se amesteca oare sa controleze, macar cat de discret, necum sa conduca, punerea-n scena a unei piese, compozitia tehnica a unui spectacol, studiul, montarea scl.? Cine? Nimini.
De aci rezulta satisfacerea pe rand a tutulor micilor ambitii personale, asa de mari la artisti, si a tutulor vanitatilor, cu atat mai stapanitoare cu cat individualitatea asupra careia stapanesc e mai lipsita de temeiul meritului real. Daca din aceasta stare de lucruri n-ar rezulta pentru artisti, cum am spus, pagube materiale din cand in cand foarte simtitoare, desigur nici unul dintre dansii n-ar ridica vreodata glasul sa se planga. Pentru aceea, de cate ori se-nfunda afacerea, incep toti care pe care s-arunce vina, si cand au obosit si cu aceasta, atunci, tutulor, artistilor, directiei, criticastrilor, ingroziti de apropiarea dezastrului, le vine fatal aceeasi inspiratie sfanta, dupa care lucrurile s-ar putea aranja si indrepta spre multumirea tutulor, macar provizoriu:
„Publicul nu incurajeaza arta romana! Arta trebuie incurajata de stat! Fiti buni si sporiti subventia!"
Daca ar veni un director sa zica artistilor: nu trebuie sporita subventia deloc; ba, dimpotriva, o vom scadea, si lucrul va merge minunat; insa insa Insa nimeni n-are sa se mai amestece nici in compunerea personalului, nici in administratia finantiara si economica, nici in alegerea repertoriului, nici in dirijarea studiului pieselor, nici in montarea lor, decat mimai eu - caci eu nu m-am facut director de teatru numai fiindca stiu sa iscalesc mandate si bilete de favoare, ci fiindca eu pricep meseria in tot complexul ei vast, literar si artistic, tehnic si administrativ; o pricep mai bine eu decat toti dv. Sa fiti, prin urmare, buni sa va marginiti a va implini personal datoria artistica potrivit talentului dv., si, chiar in aceasta, sa ma ascultati pe mine, sa-mi urmati fidel povetele, cat de rutinati ati fi, deoarece, in meseria dv. chiar, stiu eu, care nu o profesez, atata incat am ce sa invat douazeci de ani de aci-ncolo pe cel mai de frunte dintre dv, ca doar va cunosc pe toti ce puteti
Daca, zic, ar veni un director serios sa le spuna acestea artistilor nostri - zic daca fiindca la noi un om cu asa cunostinte speciale nu se gaseste, pesemne; dar sa presupunem ca s-ar gasi, din intamplare - si daca sub conducerea lui, fireste, fara doar si poate, teatrul ar merge minunat, ce credeti ca s-ar intampla? Desigur, cu pretul sacrificarii micilor ambitiuni si vanitati, artistii ar avea mult mai multe succese reale ca artisti si mult mai multe foloase materiale in schimbul muncei lor.
Dar, afara de asta, ce credeti ca s-ar mai intampla?
Sa va spun eu:
O revolta ar porni, o revolta spaimantatoare, amenintand sa turbure pacea publica, o revolta care sa zguduie lumea de la cea mai umila coliba pana la palatul regal.
Si stiti cine ar face aceasta formidabila revolta?
Sa va spun tot eu.
Ar face-o chiar artistii! Bietii artisti!
Nu! De cate ori bietii artisti acuza directia, sa stiti bine aceasta: cu cat o acuza mai tare, cu atat au mai putina dreptate, si cu cat o acuza mai mult in cutare privinta, cu atat tocmai in acea anume privinta ei singuri tocmai sunt de vina.
Favoritism? Dar are toata directia atatia favoriti cati are fiecare dintre artisti in parte?
Risipa de vreme, de munca si de bani? Dar risipeste directia a patra parte cu de la sine inspiratie din cat risipeste dupa staruintele cand a unuia, cand ale altora dintre artisti?
Lipsa de pricepere artistica si tehnica? Dar, slava Domnului! ca directia habar n-are de ce si cum se face teatrul: artistii fac totul de capul lor. E lucru stiut: cand un binevoitor din comitet vrea sa-si dea o parere, artistii ii sar in cap - auzi dumneata! sa-ndrazneasca sa invete pe artisti!
Este, in adevar, in teatru o stare anarhica, de care toata lumea si niminea nu-i de vina, ca in toate starile de anarhie: fiecare aci tiraniseste si aci este tiranisit. in cazul intai, e multumit si zambeste; in cazul al doilea, se revolta si se scanceste. in asa stare nenorocita, ramane sa se multumeasca fiecare cu clipele de triumf ale vanitatii lui - la unii mai lungi, la altii mai scurte. A-si face mendrele si cheful in pofida altuia e singura satisfactie posibila. Fiecaruia ii vine randul, mai rar sau mai des, sa si le faca in paguba altuia. in definitiv, toti si le fac in paguba institutiei, adica in paguba materiala a tutulor.
Si intre acesti toti inteleg si directia: si ea e compusa din oameni, cari vor sa-si faca si ei cheful si mendrele.
Si unde mai pui si cataplasmele si toate caracatitele umflate de ambitii ridicule, amatori, protectori, autori, criticastri, cari se lipesc de teatru mai pan fata, mai pe la spate, si au si dumnealor cheful si mendrele dumnealor de facut. Si dumnealor lucreaza doar pentru dezvoltarea artei nationale! Se-ntelege ca au tot dreptul!

Dar destul pentru asta data in aceasta privinta. Voi cerceta in articolul urmator mai cu de-amanuntul unele practice si deprinderi nenorocite ale Teatrului National.

IV

Teatrul rezerva in sala o suma anumita de locuri. Asa, de exemplu, pentru Ministerul Cultelor, pentru primarie si pentru prefectura politiei cate o loja; apoi locuri in stale pentru: un procuror, un inspector si un comisar de politie, comandantul pietei, al jandarmilor calari, al jandarmilor pedestri, al sergentilor de oras, al pompierilor; pentru un doctor, apoi pentru toate ziarele si revistele - si sper ca nu sunt putine - scl. Aceasta practica are ratiune de a fi: unele locuri teatrul le datoreste d-a dreptul, cum sunt lojile cele trei - Ministerul Cultelor e autoritatea de care atarna teatrul si din bugetul caruia i se plateste administratia si subventia; primaria plateste, asemenea ca subventie, luminatul si incalzitul teatrului; iar prefectul e obligat sa asiste la reprezentatie de cate ori asista suveranii sau printii mostenitori; asemenea, autoritatile insarcinate cu paza sigurantei publice trebuie sa asiste la spectacol, si deci trebuie sa aiba locuri in sala. Alte locuri apoi le acorda gratuit teatrul in schimbul unor servicii de care el are neaparata nevoie, cum, de exemplu, asistenta medicala, publicitate, reclama scl.
Dar aceasta practica normala a devenit, gratie slabiciunii administratiei respective, o adevarata pacoste pentru teatrul nostru. Orice impiegat superior sau inferior de la Culte, de la primarie, de la politie, de la parchet scl. are, cand vrea, intrare la teatru ca la el acasa; toate gradele superioare sau inferioare de la comandamentul pietii, de la jandarmi scl. asemenea

Apoi:

1
Controlorul (politicos): Ma rog, biletul d-voastra. Tanarul (important): Reporter la Vocea poporului. Controlorul (sfios): Au mai trecut trei de-ai dv tot de la
Vocea poporului. Tanarul (ofuscut): Hai, mars! (Intra.)

2
Controlorul (politicos, catra o familie compusa din doi barbati, trei cucoane, una parca ar fi demoazela, si patru copii): Biletele dv, ma rog.
O cocoana (intepata): Suntem in loja, domnule!
Controlorul (indiscret): Care loja?
Un domn (plictisit): Suntem de la acsize, domnule!
Controlorul (salutand): Pardon! poftiti
3 (Spectacolul a inceput. O dama soseste gafaind si vrea sa treaca.)
Controlorul (delicat): Biletul dv.
Dama (foarte grabita): De la serviciul medical.
Controlorul (nedomirit): Ma rog, cum?
Dama (impacientata): Moasa, d-le! nu-ntelegi? (Intra.)
4
Controlorul: Biletul, ma rog. Un domn: iti trag palme, ma-ntelegi? (Intra)
Etc

Daca ar fi insa numai atatea tot n-ar fi rau Dar mai sunt inca si altele! Vom vedea.
Un glumet prost a spus odata:
„S-a dovedit in dese randuri ca, cu conditia de a nu lasa sa intre gratuit in teatru decat numai jumatatea publicului, nu a izbutit administratia respectiva sa aiba totdeauna sali pline; de aceea eu propun ca de acuma-ncolo gratuitatea locurilor sa poata merge pana la doua treimi si, la nevoie, chiar pana la trei sferturi. Pentru ca sa fie controlul strict in privinta aplicarii acestui principiu salutar, serviciul casei teatrului sa-l faca de acuma doi casieri: unul pentru biletele de vanzare si celalalt pentru biletele gratuite"
Aceasta gluma, cat e de proasta, contine un mare adevar. E lucru sigur ca din cate intrari au fost la teatrul romanesc intr-o stagiune, la reprezentatiile ordinare, numai cel mult patruzeci la suta au fost platite - restul de saizeci la suta: intrari fara nici un rost de bilet, cum sunt aratate cateva specimene mai sus, si intrari cu bilete in regula -insa de favoare. Biletele de favoare sunt si ele o mare calamitate pentru teatru.

Intri odata in sala: o vezi aproape plina. intalnesti un societar, care, facand o figura foarte lunga, iti spune:
- Mergem prost de tot; astazi nu stiu daca vom fi acoperit cheltuielile ordinare serale.
- Cum se poate? zici dumneata. Dar e sala plina -Plina gratis, suspina d. societar.
in schimb, in alta seara, o seara ingrata de marti, pe o vreme grozav de rea, afli sala doua din trei parti goala.
- Azi va merge rau din cauza vremii, zici catra d. societar, vrand sa-l mangai.
- Ba nu, raspunde el multumit
- Dar e sala aproape goala putina lume
- Putina, dar platita. Apoi adauga razand: abonatii gratis n-au putut veni din cauza vremii
Abonatii gratis! fireste, cand e vreme rea, nu vin la teatru: ar fi absurd sa dea pentru teatru doi franci la birja! Atunci, ce fel de gratis ar mai fi teatrul?
Da, e un adevarat scandal cu abonatii gratis.
Sunt familii bogate, oameni distinsi cari dispun de doua-trei loji oricand vor sa vina, si daca nu vin in persoana, trimet om in loc cu familia acestuia; cari capata regulat, pentru a le imparti la oamenii lui de casa, la cusatorese, la laptagiu, la spalatoreasa si la slugi, si la rudele acestora atatea s-atatea bilete de favoare; si cari, in schimb, n-au dat vreodata o para chioara la casa teatrului, macar de omenie la vreun beneficiu de artist, ori la vreo alta reprezentatie extraordinara, nici macar fi-au facut vreodata teatrului un serviciu de orice natura. Sa dea bani pentru teatru? cine vreodata plateste o placere pe care a putut-o s-o poate gusta gratis pana sa i se acreasca sufletul de ea! Chiar cand vin gratis cu toate neamurile si cu toata suita de protejati si de domesticitate, atunci motaie in loja, sta cat sta, si pleaca; ori - ce e si mai rau si mai nedelicat - merg in bufet sa traga tutun si sa barfeasca si sa critice, ca niste cunoscatori blazati, montarea piesei si jocul artistilor:
- Uf! nesarata piesa! si lunga!
- Si prost jucata.
- Bine, frate! ce horcaie asa Notara? prea exagereaza!
- Rolul asta nu e pentru Aristita2: degeaba! trebuie una mai tanara!
Toate aste observatiuni le fac in bufet abonatii gratis - ctitorii teatrului - ca sa minuneze pe bietii mitocani - drept-credinciosii - cari, mai putin favorizati de soarta si de obraznicie, intra si ei din cand in cand la teatru cu bilet platit.
Directia imparte bilete de favoare en gros; en detail, le-mpart abonatii gratis si artistii.
Toti cumetrii si toate cuscrele, toti prietinii si toti prietinii prietinilor artistilor - nu e asa ca ar fi absurd sa plateasca la teatru?
Dar autorii? dar criticastrii, protectorii si amatorii? mai ales amatorii! ar fi un nonsens ca tocmai amatorii sa plateasca arta.
Ca sa sfarsesc pentru azi, o anecdota, a carei autenticitate o garantez; de aminteri, toata lumea din teatru o cunoaste.
Un artist dramatic obisnuia odinioara sa ia regulat cafea cu lapte cu doua chifle la o cafenea din apropierea teatrului. Cum credeti ca-si platea tabietul acesta de dimineata? - cu loji de teatru. Fiindca teatrul romanesc juca numai de patru ori pe saptamana, iar artistul lua sapte cafele in acelasi timp, acesta facuse invoiala cu tal-chelnerul: sapte cafele, patru loji. Destul de echitabil.
Tot era chelnerul om de treaba - nu-si trimetea familia si prietinii gratis la teatru: sapte cafele cu cate doua chifle tot fac 5 fr. si 60 b. Astea sunt parale, crez.
in articolul urmator, despre alegerea si fixarea repertoriului.

V

Chestiunea repertoriului am dezbatut-o mai de multe ori, chiar prin publicitate; totusi am sa revin asupra-i. Nu am aci alt scop si alt interes decat cele profesionale, de publicist si de specialist in materie. Crez ca sunt dator a spune despre o institutie de cultura cum e Teatrul National, care, cu toate jertfele ce le fac in folosu-i statul si comunele, merge rau, a spune adevarul asa cum il vad eu, chiar daca as pagubi mai mult spunandu-l decat tacandu-l, sau, ceea ce ar fi si mai de neiertat din partea unui om de treaba, falsificandu-l. M-a asculta cineva? - bine. Nu? - atat mai rau, nu pentru mine. Asa n-a vroit sa ma asculte odinioara vechiul si bunul meu prietin Nicu Gane, primarul Iasilor, cand, inainte de inaugurarea Teatrului comunal, i-am cerut, prin doua petitiuni respectuoase, sa-mi acorde mie administratia si directia artistica a acelui teatru. ii lamurisem in perspectiva rezultatul unei activitati sustinute cu societatea dramatica locala si cu elemente recrutate in afara de stampila oficiala a scoalii de stat N-a vrut amicul meu sa m-asculte, pentru cine stie ce cuvinte. Daca m-asculta, poate ca-i mergea mai bine si teatrului din Iasi, si teatrului romanesc in genere. Dar, in sfarsit! ce sa mai vorbim degeaba! Cand vrei sa faci ceva bine, si un altul, care ar trebui sa te ajute, iti pune piedica, ce mai poti alt decat sa dai, cu filosofie, din umeri si sa zici in gand: „Foarte bine, omule! iti trebuia un brici ca sa te razi; ti—1 prezint politicos, tu mi-l arunci cat colo si preferi un topor. Foarte bine! stiu ce trebuie sa fac si eu, daca asa merge judecata pe aici: am sa ma duc sa tai lemne cu briciul! Mai la urma, n-are sa sufere briciul meu cat o sa rabde barba ta!" Cu toata mahnirea legitima care trebuie sa ma cuprinza cand acel ce ar trebui sa m-ajute ma-mpiedica sa-mi fac datoria, tot imi mai ramane ceva spre mangaiere - un zambet.
Si nu voi osteni niciodata sa repet ce cred.
Daca mi-ar fi permis sa dau povete unei companii de artisti sau unui director de teatru, le-as spune fara sa stau la ganduri: alegerea repertoriului este o chestie importanta, enorm de importanta pentru voi, insa dintr-un singur punct de vedere - al potrivirii pieselor cu fortele de care dispuneti. Alta importanta nu poate avea o piesa pentru voi.
Arta dramatica este o arta reprezentativa de sine statatoare; ea, pentru a fi perfecta, trebuie sa-si subordoneze pe toate celelalte.
Alegeti dar piesele cu care puteti face voi mai bine arta dramatica, fara a sta un moment la indoiala: o drama splendida, pe care n-o puteti voi executa macar convenabil, aruncati-o cat colo; luati numaidecat o piescioara, o farsa cat de slaba, pe care voi o puteti juca foarte bine.
Nu teatrul in care se joaca bune piese e un teatru bun; bun teatru este acela in care se joaca piesele bine.
Frederic Lemaitre a facut minuni cu Robert Macaire, o piesa stupida; Millo, asemenea, cu o copilarie ca Lipitorile satelor si ca Jianul; asemenea Lukian3, Doua despartenii; Pascaly si Iulian, cu Rotarul etc Si vai de Moliere si de Shakespeare, cazuti pe mani cum stiu eu
Tin minte ca acum doi ani am citit, despre inaugurarea noului Teatru National din Iasi, o dare de seama intr-o foaie locala foarte inteligenta, in care se spunea:
„Piese ca Muza de la Burdujeni, Poetul romantic, Cine-cinel ne amintesc timpurile copilariei teatrului nostru. Oricum ar fi jucate, nu ne intereseaza"
Daca as fi citit aceasta afirmare in vreo revista de pretentie, nu mi s-ar fi parut ciudata, fiindca sunt deprins cu ceea ce pot pretinde revistele de pretentie. insa am citit-o intr-o foaie foarte cuminte si de spirit - Era noua, a amicului meu Petre Missir - asta nu mai poate fi gluma: lucrul trebuie lamurit.
Sa las ca, mai intai, teatrul nostru, ca literatura, nu-i asa de matur incat sa se uite cu prea intemeiat despret la trecutul sau, la copilaria sa; dar chiar daca ar fi altfel, chiar daca am avea o literatura dramatica batrana si avuta, de ce oare o piesa veche, care ne-ar aduce aminte de o stare trecuta a literaturii teatrale, nu ne-ar mai interesa azi, „fie cat de bine jucata"! De ce? fiindca piesa ar fi prea primitiva ca factura, prea simpla ca tehnica scenara? prea naiva ca fabula? Dar mi se pare ca piesele nu se-mpart in primitive ai rafinate, in vechi si noua, simple si complexe; mi se pare ca se pot imparti numai in piese bune si rele, frumoase si urate, interesante si anoste, spirituale si neroade

Una veche poate fi foarte frumoasa; alta moderna poate fi destul de urata. Autori cari vor ramanea pentru totdeauna clasici si vor incanta totdeauna lumea sunt, din punctul de vedere al tehnicii, primitivi; nici un modern n-ar mai indrazni, si nici nu i-ar trece prin cap, sa scrie o piesa intr-un mod asa de putin complicat; in schimb, sunt autori moderni cari au atins culmea rafinarii ca factura complicata, si totusi, ori n-au succes deloc, ori il au pe o clipa, dupa care opera lor se pierde in adancul uitarii, vestejita, moarta, ca un obiect de moda trecatoare, pe cata vreme opera clasica ramane tot in picioare, totdeauna verde si gata sa-nfloreasca indata ce capata conditia de lumina a ochilor cunoscatori.
O piesa de teatru, veche sau moderna, simpla sau complicata, intrucat nu e urata, falsa ori d-a dreptul neroada, n-are alti sorti de a ne interesa decat felul cum va fi executata. Teatrul, ca si muzica si arhitectura, este o arta de executiune materiala. O piesa de teatru, o bucata de muzica sunt ca un plan arhitecton: ele noteaza, pana in amanunte, o constructie - o gramadire rationala de materialuri. O deosebire numai: pe cand constructia arhitectonica ramane una, fixa si durabila, si, voind sa se repete, va fi tot aceeasi, fiindca materialurile ei sunt inerte, constructia dramatica si cea muzicala se iau in miscare; incep, se petrec si se sting in cateva momente sub atentia noastra, si, voind sa se repete, sunt totdeauna altfel, fiindca materialurile lor sunt insufletite.

Si piesa de teatru si compozitia muzicala, ca si planul arhitectonic, fara executie materiala raman simple intentiuni. Desigur, o comedie, o sonata sunt frumoase, daca sunt frumoase, si la citire, ca si planul unui templu la vedere; si cu atat sunt mai frumoase cu cat ne putem ridica la inchipuirea executarii lor. Dar prin inchipuirea aceasta nu ne vom putea da niciodata masura impresiei ce ne-ar face-o insasi acea executare, imbracarea acelor intentiuni in formele materiale cerute.
De aceea, la teatru, la muzica, la arhitectura, arta executiunii este tot asa de importanta ca si arta conceptiunii. Ba la teatru si la muzica arta executiunii capata o importanta cu atat mai mare cu cat materialurile de constructie sunt deosebite suflete omenesti, iar nu pietre si lemne. Executarea buna a unei comedii slabe poate s-o scape, iar o executare slaba poate face sa caza cea mai importanta piesa. Fara-ndoiala, cine zice teatru bun vrea sa zica actori buni.
Dar mai pe larg, in articolul urmator, cu privire la repertoriul teatrului romanesc.4



Comentarii

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)



Pune poezia Teatrul national pe pagina ta
Adauga link pe pagina web a site-ului tau.





Poezii despre:
PrimavaraToamnaIarnaIubireBucurieViata
FloriBoalaSinguratateFricaScoalavezi mai multe
Politica de confidentialitate





Copyright 2020 © Poeziile sunt proprietatea poetilor. Toate poemele sunt reproduse in scop educational pentru informarea utilizatorului.Contact (Poeziile.com - Portal de poezie romaneasca )
Mari poeti romani