Versuri

Amicului C. D.

Ce-mi spui de poezie, d-acea chimera trista,

Cand lumea d-astazi, rece si materialista,

Isi rade de chimere si de puterea lor?

Credintele d-acuma condamna poezia

Ca ratacirea, crima, pacatul, erezia

Ce merita sa poarte dispretul tuturor.

Asculta-ma si crede: de vei simti vrodata

Ca pieptul tau nutreste scanteia cea sacrata,

Sa stii ca mizerabil vei trece pe pamant;

In timpurile noastre, decat sa canti, mai bine

De pietre sparge-ti lira s-apoi sufoca-n tine

Fugoasa-ti inspirare si-al tau nebun avant.

De-acum, stai noaptea singur, citeste, studiaza,

Si de veghiare palid, mereu, mereu vegheaza,

Plecat pe carti batrane consuma-ti anii toti,

Sacrifica-ti vederea, catand fara-ncetare

Ca sa gasesti ideea funesta pentru care

S-alerge-n valuri sute de mii de sacerdoti;

Obiectul ei sa fie, desigur, omenirea,

Iar scopul, abrutirea, mizeria, tampirea!

— Acolo sacerdotii cu toti vor atinti. —

Ideea ta pamantul in lung si-n lat sa-ncinga,

Prin vorba sau prin spada, cu-ncetul ea s-atinga

Si polul miazanoapte si polul miazazi.

Sau, nu! Munceste-ti mintea, gandeste-te, combina,

Inventa-o monstruoasa, teribila machina,

Concepere fatala, ce, demn-a se chema

Flagelul omenirei, pornind intr-o clipire,

Ca fulgerul, turbata si numai c-o lovire

Armate formidabili sa poata sfarama.

Atunci tiranii lumei, vazand a ta lucrare,

Vor alerga cu totii sa-ti dea, prin admirare,

Averi, mariri si nume, s-ajungi nemuritor:

Iar bietele popoare, nenumarabili brute,

Tampite d-o nedemna si lunga servitute,

Te vor mari, fii sigur, ca si tiranii lor.

Adesea ma concentru si cuget cum, odata,

In Grecia, multimea, de cantu-ti farmecata,

Tacuta, stransa-n juru-ti, Omere, te-asculta

Asa, batran rapsode! Si te numea Poetul,

Caci intre toti mortaliiaiitu posedai secretul

Cum se-nstruneaza lira, cum trebui a canta.

Erai batran, dar mandru; pe fruntea ta senina

Lucea-n splendoarea toata scanteia cea divina

Ce zeii, spre-a lor fala, voisera sa-ti dea.

Umblai dupa-ntamplare, si numai a ta muza

Si cultul ce-ti dau grecii le-aveai drept calauza:

Orb, tu nu vedeai lumea, dar lumea te vedea.

Rapsode, vino si-astazi, si, de mai poti, te-nspira,

Te-ncearca sa mai farmeci multimea cu-a ta lira

Si cu scanteia sacra ce-aveai pe fruntea ta

Dac-ai trai, desigur, ti-ai renega si muza,

Si geniul, si lira, si muta ti-ar fi buza;

Mania lui Achile ma jur de-ai mai canta.

Caci de cumva, batrane, nevrand sa stii de lume,

Cantand, ai vrea si-acuma sa sapi frumosu-ti nume

Pe-a timpilor eterna columna de granit,

Amar ti-ar fi platita sublima nebunie:

Multimea, fara mila, ti-ar zice-n ironie

Si fara sa te-asculte: “Sarmanul e smintit!”

Si chiar daca p-alocuri, prin lunga cautare,

S-ar mai gasi fiinte ce sacra ta cantare

Ar mai putea-ntelege si-ar mai putea simti,

Invidia nedemna, barbara si perfida,

Ori ignoranta cruda, profana si stupida

— Virtutile moderne -; pe loc te-ar amuti.

Ce-mi spui de poezie, de-acea chimera trista,

Cand lumea d-astazi, rece si materialista,

Isi rade de chimere si de puterea lor?

Credintele d-acuma condamna poezia

Ca ratacirea, crima, pacatul, erezia

Ce merita sa poarte dispretul tutulor.