Cum coboram spre apa limpezita
De soarele tot mai piezis pe Prut,
Am regasit frunzarele mai rare
Si linistea poienii de demult.
Lumina verii se lasa spre toamna,
Lumina dupa-amiezii da-n amurg.
Sta crangul verde si patat de aur,
Poiana se-ncheia cu umbre lungi.
Pe tarmul dimpotriva unde satul
Alb prin livezi se odihnea si el,
Sta panza la ghilit pe prund intinsa.
Cand nori subtiri se-nvapaiau pe cer.
Nu se clintea o frunza in padure,
In sat nu se misca un om.
Cu roata molcum stralucind la soare,
Batea o moara apele domol.
Pe firul apei se ducea o pluta,
Pe apa cerului aluneca un nor:
Era de-argint ca sunetul tacerii
Si-i tremura lumina peste tot.
Stam jos la radacina unei salcii,
In jurul meu privelistile vechi.
Priveam inmarmurit, cum intr-o carte
Copil privisem tara din povesti.
Amurgul imi intrase in poiana.
Privelistea, tot stand, mi s-a parut
Ca-o fura-n zari un stol de randunele
Ce, tot mai mic, in ceruri se pierdu.
|