Pe culme trei coloane de porfir,
Si printre ele cerul pana-n zarea
Intinsa de lumina ca un fir,
Si — ca o lespede — departe, marea.
Incremeniti, toti muntii violeti.
Nici un copac si vai pustii de apa.
Iubita si de morti, si de poeti,
O asfodela printre stanci ce crapa.
O asfodela singura sta scut
Si tainei, si credintelor surpate.
Cu radacina prinsa in trecut,
Ea infloreste in eternitate.
Barbar, venit aicea sa ma-nchin,
Din tot ce-a fost am mai gasit o floare.
O las sa infloreasca. Si senin
Reiau toiagul vremii calatoare.
|
