I
VIS SI CENTAURI
Am vazut in vis intinderi adumbrite de castani,
Ziduri vechi de piatra-n pietre daramate ani cu ani,
Iedera de ele prinsa si de-a lungul lor de straja
Brazi inalti.
Pe iarba deasa stam culcat atins de vraja,
Ascultand povestea apei saltarete de pe prund.
Tu, tacuta, de grumazu-mi aduceai un brat rotund.
”De-un trecut ce nu-i al nostru iti aduci aminte oare?”
Te-ntrebai — si plete, plete ca un rau stropit cu soare,
Am simtit pe-obraz, pe frunte parul tau adus de vant
Si spre seara cand pe pajisti e o pace de mormant,
Urmarind poteca stramta ce se pierde prin livada,
Cerbi in card veniti din codri s-au oprit mirati si vada
Sub salcamul nins de floare doi straini in tara lor,
Si cand luna de pe dealuri, ca un arc de vanator,
S-a-ndoit pe cer, si ceata se lasa prin crang fasii —
Se ivi iesind din umbra si din vremile pustii,
Alb, mai alb ca spuma marii, cu copitele de aur,
Izvorand din intuneric, rand pe rand, cate-un centaur!
II
CENTAURUL
Trei zile-n nemiscare privise stana. Gandul
Nu ese forma ce pribegea prin haos.
A patra zi deodata simti ca un centaur
Incatusat in piatra il astepta sa vie.
Trei zile visatorul isi fauri visarea:
Cand mangaia cu mana, cand, crud, lovea cu dalta,
Si tresarea lung piatra atinsa cum tresare
Femeia ce ascunde in sanu-i viitorul.
A saptea zi prin dafini amurgu-ncet se stinse,
Gemea in umbra visul cu marmura robit,
Si, falnic, semizeul, mai alb ca spuma marii,
De noapte se desprinse cand luna fu-n vazduhuri.
Cuteaza Creatorul sa-nfrunte-a lui faptura
Si, muritor, masoara o clipa nemurirea.
Dar iata ca se misca centaurul, graieste:
— ”De ce din somnul pietrei m-ai desteptat, stapane?
De ce mi-e stramta haina-ti, de ce ma strange lutul?
Sunt zeu si sunt fiinta deodata. O! durere
De-a sti ce-i nemurirea de ma patrunde moartea,
De-a sti ca nu-i iubire cand imi traiesc dorinta.
Ce nu putura zeii sa faca, ai facut-o:
Ingemanarea stranie. Fii blestemat, parinte,
De cel dintai centaur!” Dar glasul i se franse,
Si, nechezand salbatic, porni in larg de lume.
III
BLESTEMUL
Scandat pe drumul vremii copita lui rasuna,
Umplura tot pamantul fugarii semizei
Dar noaptea cateodata, in noptile cu luna,
Cand fiecare raza e ploaie de scantei,
Indragostiti poetii, atunci cand ii aduna
Iubirea sau norocul prin codri vechi de tei,
Zarira, spun cu groaza, in goana ei nebuna
Navala de centauri strangand la piept femei.
Si blestemul de veacuri pe neamul lor apasa,
Caci zeul, ce tresare in trup de armasar,
De-a pururea dori-va femeea ca mireasa.
Desi n-avem potcoava rasunatoare de-aur,
Gonim, o, Zevs, prin lume frumosul in zadar:
In pieptul meu se zbate naprasnic un centaur!
IV
RENASTERE
In zgomot de potcoava si freamat de stejar,
Centaurii din noapte se nasc in herghelii.
Ma infratesc cu ele cararilor pustii:
Prin ramuri indoite luceferii transpar,
Iar sunetul copitei pe frunze argintii
Razbate cu putere, inabusit si rar.
Nebuni de nemurire gonim prin codrul sfant,
Pribegi prin tari de umbra si goluri de lumina.
Pe valuri de verdeata se-nalta luna plina;
Vapaia ei urmeaza salbaticul avant.
Deodata ma simt slobod. Gandirea mea straina
O leapad, ma cutremur ca un copac in vant.
Pricep tot ce necheaza iubitul meu popor.
Marire tie, Zeus, al vesniciei faur!
Azi unul sunt, de-un sange, cu aprigul centaur
Colind padurea larga cu el ratacitor —
Iar noaptea, pe sub bolta de stele si de laur,
Pornim fara miscare cu raul miscator.
V
FUGA DE CENTAURI
Coboara povarnisul, cu coamele in vant,
Centaurii. Vazduhul prin vai prelung rasuna
De zgomotul copitei lovite de pamant.
Dar neamul, izgonitul, in herghelii s-aduna —
Isi potoleste goana pe tarmul nalt si frant,
Privind la valul marii rostogolit pe duna.
Poseidon doar mai este pe mari nemuritor,
Din nai de mult nu canta satirul pe campie
Si nimfa n-o mai afli in ape de izvor.
Se risipira zeii. Dar groaznic azi invie
In cele doua piepturi al mortii crud fior,
Si spaima-i biciuieste prin linistea pustie.
Pe stanca goala vine un tropot neinfrant,
Cu umbra se intinde si-l creste inserarea
Nebuni isi incordeaza puternicul avant
Centaurii. — Se-nalta, iesind din luna-n zarea
Apusului, vestindu-l si vesnicul mormant,
Un armasar, intaiul, taindu-le cararea.
VI
CEL DIN URMA CENTAUR
Visasem cel din urma centaur ca eram
Dormea sub lutul vremii pierdute hippogeea,
Si, seara, cand in treacat umbream in mers aleea,
Potcoava mea de aur imi scapara scanteea
Pe care,-n drumul noptii, sonor o cadentam.
Cutreieram zadarnic padurile de brad,
In van catam poporul stapan ieri pe campie:
Fugeau orbiti de spaima carlanii-n herghelie
Cand ma iveam din umbra pe-ntinderea pustie
Sau cand, purtat de sete, ma coboram la vad.
Sirena cea din urma visasem ca erai
Imi nechezam dorinta pe tarmul nalt al marii,
Nebun zdrobeam copita de pietrele cararii
Privind prin valuri rosii in sangele-nserarii
Lui Okeanos prada cum trupul tot ti-l dai.
VII
RUGA PAGANA
Indura-te, parinte, si da-ne alt idol!
Framanta iarasi lutul si fa-te iarasi faur!
Din nou pe noi domneasca incununat cu laur
Prin codri fara margini salbaticul centaur
Si mandrul neam colinde planeta pan’ la Pol.
Iar daca semizeul din tarina nu-nvie
Si herghelii fugare din moarte nu se rup,
Imbraca-ne dorinta, stapane, cu alt trup.
Mai bine prazi de vultur, vanat gonit de lup —
Dar scapa-ne pamantul de-a omului urgie.
Tiranul schiop, copilul maimutelor, sa piara.
Sa vie ursii haita prin raristea de brad,
Incet sa-si mane zimbrul cirezile la vad,
Si, stoluri, pe deasupra ghetarilor ce scad,
Condorii sa roteasca, tinand in a lor gheara
Manjit si plin de sange pe cel din urma om.
Tacerea sa sporeasca pe sesuri ca o mare,
Cetatile zidite sa se cufunde-n zare,
Si singur cate-un raget de fiara-n inserare
Sa urce ca o ruga spre-al cerurilor dom
VIII
VEDENIE
Ca ieri izvorul curge in amfora de lut,
Dar azi, pe malul apei, altarele Dianii
Se prabuse-n ciorchine de bozii, iar castanii
Podoaba si-o dezbraca pe templul decazut.
Ca ieri izvorul curge, dar unde mai sunt anii
Cand satirul, glumetul, si faunul tacut,
Veneau sa-si cante-n trestii un dor necunoscut
Si urma de copita in crang lasau silvanii?
Poteca e pustie si vremea departata
A zeilor din timpul cu visuri legendare —
Dar noaptea cel din urma centaur, cateodata,
Din codri plini de freamat iesind nemuritor,
Cu doua piepturi albe sub luciul lunii, pare
Un bust uitat de veacuri pe-un soclu miscator.
IX
ARTEMIS
Un val de umbra creste pe sesuri cenusii.
Sub grindina de tropot se culca iarba moale.
Din negurile vremii vin negre herghelii
Manate ca de viscol de-a patimii rascoale.
Spre ceruri se inalta cu mugete de tauri
Chemarea milenara a marilor centauri.
Isi clatina tulpina padurile de fag
Si-n vanturi isi resfira pletoasa frunzatura.
Frontonul isi sfarama inaltul sarcofag:
Artemis da in laturi a veacurilor zgura.
Vibrand, din arc de fildes porneste o sageata
Si, ca o raza-n umbra, se-nfige-n neagra ceata.
Infrangerea isi urla poporul legendar.
Se macina pamantul sub grelele copite,
Si pe lunara fata a campului de var
Se-mprastie o goana de umbre prelungite
Pe cand ivit din ramuri ce vantul despreuna,
Fosforescent, in noapte, se-ndoaie-un arc de luna.
