| Pe banca, sub castanul din vie, te aseaza,
 Straine, ce venit-ai privelistea s-o vezi —
 Florica e acolo, cu casa, parc, livezi,
 Si peste drumul mare: zavoiul. Insereaza.
 Campia e albastra si-n zare norii ard.
 Sclipeste Raul Doamnei inspre apus, o clipa
 Un taur muge; putul cu lant si roata tipa;
 Si vrr! un zbor de vrabii zbucneste dintr-un gard
 Te-apleci mirat, straine, pe-amurg ca pe o rama
 Ce-ar straluci din umbra muzeului pustiu,
 Si crezi, pornind aiurea, ranit de-un dor tarziu,
 Ca ai Florica Dar n-ai zarit, ia seama,
 Pe-albastra departare a luncii de demult,
 Trecutul meu, ce arde sclipind in Raul Doamnei —
 
 
 N-ai auzit, deodata rupand tacerea toamnei,
 Vrr! timpu-n zbor, pe care cutremurat l-ascult.
 
 |