Columna, ranita cu spada de-un rege, un dar dobandise, ce piatra nu-l are: atinsa de-ntaiele raze solare sa cante cantare-n afara de lege.
Si veacuri de-a randul, din sacra ei struna sunand in aurora, prelung, nazdravana, sfarmarea secreta, launtrica rana columna mereu trebuia sa si-o spuna.
Ca-n veci sa s-aprinda, la ora ei certa, cantarea, alt rege-ndrepta stricaciunea. In clipa aceea se stinse minunea.
Caci are un suflet si piatra inerta cat timp ne-mplinire launtrica poarta. Dar fara de-o rana faptura e moarta.
|