Umblu prin locuri pe unde odata treceam impreuna; brazii, aceiasi, inalti si trufasi, nu-mi spun nimic despre tine - parca nici n-ai fi fost
caut cu privirile poate ca totusi mai exista vreo urma - nu se poate sa nu fi ramas chiar nimic din acei ani, din noi insine
pe cine sa stiu intreba: cerul e prea departe, stelele noastre s-au ratacit pe orbite straine -nu mai e nici vantul acelasi, nici frunza, nici iarba
pe cine sa strig? numele noastre nu le mai tine nimenea minte -pietrele singure s-ar putea sa-mi raspunda dar nu de raspunsurile lor am nevoie
si totusi mai e o nadejde: sa te gasesc cand peste culmi se ivesc primele stele in lumina ce nu mai vrea sa cada din cer si izbucneste parca din paduri si din ierburi
pe pragul acela dintre noapte si zi acolo sa-mi apara o clipa silueta-ti subtire drept rasplata pentru toate ratacirile mele prin absenta ta.
|