Duminica

Vezi toate poeziile poetului
„Asteptam cu totii ziua de Luni. Dar aceasta Duminica nu se va sfarsi niciodata." Kafka



I

Soarele a cazut de mult.
Aici, singurele dimensiuni sunt intunericul, piatra si fierul.
E vuietul golului in urechi, vuietul tacerii.
Nelinistea pietrelor ne cuprinde uneori.
Suntem in fundul intunericului si nu putem rosti nici un cuvant -avem gura plina de piatra.
Asteptam ziua de
Luni, inceputul timpului
(striviti de intuneric, de piatra, de fier,
avem dumnezeiasca nostalgie a genezei,
pentru noi fiecare saptamana ar fi
o repetare a genezei), asteptam sa treaca
aceasta
Duminica,
vesnicia stearpa a gandului
care se roteste mereu
in greul noptii;
asteptam ziua de
Luni cum viseaza orbii lumina,
cum isi inchipuie orbii chipul celor dragi,



pipaindu-l cu degetele;
asteptam sa treaca blestemul acestei odihne,
infernul acestei odihne,
tacerea asurzitoare pe care-o strabatem
(peste fiecare gand se prabusesc munti de tacere).
„Dar aceasta
Duminica nu se va sfarsi niciodata".
Si iata: toate umbrele sunt umbrele noastre,
si parca am trece prin piatra, atat de greu ne miscam,
parca am trece prin fier.
Totul e nesfarsit de greu in aceasta spaima.
Timpul de piatra, timpul de fier
ne apasa si totusi inaintam, mereu aceiasi,
in vesnicia acestui ceas.
Totul e aici, acum, inspaimantator de real,
nimic dincolo. intunericul e greu ca piatra, ca fierul.
Suntem copiii
Duminicii, aruncati
in noaptea pe care-o strabatem
asa cum strabate sangele somnul cuiva.
Aici ne iubim unii pe altii,
ne simtim fara cuvinte,
asteptam ziua de
Luni, deschiderea intunericului,
marele vant al diminetii rostogolind campii de aer,
vazduhuri deasupra trupului nostru,
asteptam sa treaca aceasta
Duminica,
blestemul odihnei subterane in intuneric,
in piatra, in fier.
„Dar aceasta
Duminica nu se va sfarsi niciodata."
Mainile noastre viseaza: pietrele aspre
devin scoarta unor copaci foarte inalti
pe care, desi nu-i putem vedea, ii mangaiem in nestire,
Mainile noastre viseaza: pietrele aspre devin mainile iubitei, ale prietenului.
Mainile noastre viseaza: pietrele aspre devin zidul casei vechi in care-am copilarit sau bulgarul de pamant faramitat in vantul unei primaveri departate cand fata se risipea subtire printre frunze.
Dar e vuietul golului in urechi, vuietul tacerii.
Dar nelinistea pietrelor ne cuprinde.
Dar suntem in fundul intunericului si nu putem rosti nici un cuvant.
Dar avem gura plina de piatra.
Totul se rastoarna in intuneric, in piatra, in fier, in greutatea innebunitoare a acestei lumi.
Cadem tot mai adanc, mai adanc.



Comentarii

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)



Pune poezia Duminica pe pagina ta
Adauga link pe pagina web a site-ului tau.






Poezii despre:
PrimavaraToamnaIarnaIubireBucurieViata
FloriBoalaSinguratateFricaScoalavezi mai multe
Politica de confidentialitate



Copyright 2021 © Poeziile sunt proprietatea poetilor. Toate poemele sunt reproduse in scop educational pentru informarea utilizatorului.Contact (Poeziile.com - Portal de poezie romaneasca )
Mari poeti romani