I
Despre cum imi scriu poemele in lungi dupa-amieze de toamna as fi vrut sa va povestesc cate ceva
despre singuratatea marului taiat in doua
si despre incercarile lui de a renaste
prin zvacnete ademeniri si strigate melodioase
despre inceputul injumatatirii si inceputul singuratatii mai adanci decat un ochean indreptat spre steaua Laponis
despre coafura si fardul, manichiura si colierul doamnei, invaluita in parfum si in sperante, vai, batrana doamna
despre cocosul singuratic, indecent si matasos o, ce matasos era cocosul, crescut intr-o sticla si aruncat in ocean pentru a anunta zorile
despre trecutul abatelui Macabeus, despre ticvele
negre din odaia sa de lucru, dopuri
imense astupand sticlele verzi, cu ce licoare?
despre lancea eroului eliberator, lancea albastra, de parada, zdrobita sub unica mare copita a calului meu cu un singur picior
II
Despre cum imi scriu poemele in lungi dupa-amieze de toamna innebunit de somn si cu haine ude cu ciorapii uzi si cravata uda
eu ma sterg pe frunte cu batista uda ma asez pe una din bancile ude si scriu pe hartia uda cu unul dintre cele mai ude creioane ale orasului
scriu despre transparenta orasului despre
cei care stiu deja ca scriu despre
transparenta orasului
scriu despre cei care ma pandesc prin ocheanele de mine slefuite
prin spatiul subtire ramas intre inel si deget
despre cei care hohotesc in somn visandu-ma
mort si sfasiat de singurele patru himere ale orasului
ori batut in cuie la poarta orasului alaturi
de acele semne prin care automobilistii
sunt anuntati ca trebuie sa moara
ma apropii de mima poemului si-mi infig dintii in ea imi retrag gura plina de sange si boabe de
sare imi curg printre ranile stravezii
cei mai multi isi intind painea pe buzele mele
painea lor nesarata si-o sareaza
prin tamponare grotesca de ranile melc
astfel prin gust toate mancarurile orasului
despre toate acestea as fi vrut sa scriu
III
Si chiar acest poem terminat este o iluzie un poem de nimic am pacatuit cu el in fata parintilor mei care se prefac a ma intelege dar mai ales am pacatuit in fata celor doi cocosati care s-au urcat la
Pascani si au calatorit impreuna cu mine in acelasi vagon pe acelasi loc sub aceeasi piele incapatoare
am pacatuit groaznic se preling dare de sange
din literele o si g precum si din buclele mai largi
ale lui a si ale cuvantului neterminat logos
eu incerc sa acopar acele goluri din poem
pe unde tasneste adevarul inrait si el ca
ultimul om, ca un drac, ca o coropisnita
din punctul in care va aflati se vad
coastele rosii ale poemului gura sa hulpava
mestecand sfintii si obiectele sumare din incapere
de groaza si de rusine as vrea
sa mi se scurteze picioarele
sa nu mai ajung niciodata decat
pana la buricul paros al lucrurilor
as vrea sa netezesc palma intinsa pe fata mea
ca o ploaie neagra si grea oprindu-se
doar odata cu vazul cu auzul si cu mirosul
as vrea sa mi se scurteze mainile sa nu mai ajung la cele doua clape ale pianului sa innebunesc in fata lor rusinat
cu genunchii zdreliti de alergatura
urasc fiecare cuvant
pe care il vad il aud il simt sub limba mea
cum urla cum se rasuceste si cum
isi schimba intelesul
mi-e frica de cuvant
mai mult decat de un castan inflorit
prin amintirea cuvintelor trece spaima
ca un tunel printr-un munte rosu intepenit in fata abisului
iar prin tunelul infricosat trec chiar acum 'turme de capre negre hohotitoare din fiecare din ele razbate caldura mersului pe jos ma voi lipi de blana lor ca sa pot fugi inainte ca ciclopul sa moara de foame si eu sa raman inconjurat de cuvantul foame
marea foame, sfrijitul ciclop, patriarhule,
spune-mi ce se poate face cu poemul gol
cu poemul cu peretii albi cu poemul scris doar
pentru a rade in el de poemul scris urmator
fiecare sunet isi sapa o gaura neagra
in trupul sunetului urmator iar prin aceasta
se vede un alt sunet, infuriat, ce tocmai
se naste si se inroseste in mintea mea
de furie si de ura impotriva mea
si a celorlalte sunete care l-au nascut
IV
Cu fiecare cuvant scris mana mea devine mai neagra si mai blestemata o mana de ucigas, spune mama, trebuia sa nu te fi nascut trebuia sa te fi lasat mai departe sa pasti capre pe intinsele campii ale zeului Leukodemos,
sarmanul, iertare
spun si mana mea in timp ce scrie iertare
se murdareste mai adanc simt cum
degetele se infierbanta si incep sa curga
unghiile mi se topesc si-mi zgarie fata alba a foii
dungi unsuroase si intunecate raman
dupa fiecare miscare a degetelor de la
stanga la dreapta
oasele mele tasnesc ascutite si reci
in timp ce apas cu putere pe stiloul aurit
ca sa scriu cuvantul aurit
seva neagra adunata acolo, otrava mocnind la incheieturi
tot ceea ce am mangaiat cu pielea degetelor
si tot ceea ce ea a ravnit
se preface acum intr-o fuga lucioasa o
stoarcere a miezului din fiecare deget
mana mea arsa pana la incheietura
ma asculta tot mai putin simt cum
din topirea ei pe aceasta pagina renaste
un animal autonom si orgolios el
se multumeste intotdeauna cu putin si fuge
din fata adevarului, o lichea, o goana turbata
lichidul vascos mi-a acoperit foaia tot ce
inainte fusese mana mea dreapta
nu mai e acum decat o coada de peste
iar eu o plimb incoace si incolo
pe hartie
stiu, aceste cuvinte par
limpezi coerente si normale
dar ele au fost scrise aici mai de mult
de catre zeul razbunarii Leukodemos
cel care prevede finalul
V
in peretele din dreapta doarme un duh subtire si palid e duhul zilei de maine care gataie si
se naste incet e duhul sfios si necesar dintr-al carui ochi mi-am facut un inel vanat si
degetul meu
a inceput acum sa vada
sub dusumea doarme duhul durduliu
duhul complice si nepasator
duhul zilei de azi corpul sau
e un aforism desuet o aratare precum
paharul cu apa de pe masa mea
unde plutesc doi ochi amagiti
de ceea ce as fi putut sa scriu
iar in masa mea cineva a infipt o spada uriasa pe care scrie lupta cu poetul este inutila inutila, inutila, ma auziti?
VI
Orasul asteapta cu indarjire sa termin
acest poem nu-si refuza nici o placere, el, orasul
intotdeauna fiecare vers lasa in urma sa
morti si raniti dar el, nu, el
orasul
vrea alte poeme si alte poeme si alte poeme
fiecare locuitor ma asteapta in fata casei
cu o pusca veche in mana
fiecare locuitor ma pandeste prin cele
'zece mii de cuvinte scris pana acum
sunt singur si ar trebui sa cumpar o paine dar orasul asteapta cu sufletul la gura acest poem care ii va aduce moartea il excita, il pierde, il biciuieste groaznic
ar trebui sa cad in genunchi in fata trecatorilor
si sa-i rog sa nu citeasca pana la capat
poemul care ucide ultimul poem posibil
ar trebui sa ma las lovit peste degete
cu cizmele lor grele si negre
dar nu, eu ii las sa-si smulga unii altora
foile demente
pop rock lock stock
si sa fuga pe sub portile joase
prin acele unghere unde sobolanii invata
sa gandeasca si sa mire
ii las sa se ascunda prin parcuri si pe stradutele intunecoase
si sa se apropie cu vocile infiorate
de cuvantul numarul zero de cuvantul
care apasa pe tragaci
VII
O, doamne, unde sunt acele vremuri minunate cand hotii bastarzii si incendiatorii erau
ucisi in piata publica prin simpla citire a unui poem?
multimea se apropia de urechile de tamplele de piepturile de gusile de narile lor si
incepea sa recite grav si solemn incepea sa urle intr-un singur glas poemul final
poemul care ucide prin infometare poemul cu mii de versuri a carui recitare dura treizeci de
zile timp in care hotii bastarzii si incendiatorii trebuiau sa ramana in pozitie de drepti cu
ochii deschisi
si vagabonzii erau ucisi mai repede prin poemul care ucide mai repede poemul care ucide
spontan la prima ascultare sau poemul grav care otraveste incet poemul care ucide
spontan la prima ascultare sau poemul care distruge oasele poemul care distruge casele
poemul exantematic singurul care te arde pana la ora pranzului si-ti aprinde pana si aerul
gata respirat poemul care te uluieste doar pana cand mintea ta intr-o zvacnire divina se
innegreste
poemul care doar inspaimanta
poemul care-i ucide pe calareti lasandu-le caii
si celalalt care-i ucide pe cei zece mii de
soldati tristi admiratori ai lui Seneca pentru fiecare caz in parte orasul avea poemul potrivit pentru crima pentru holera pentru imblanzit fiarele pentru aflarea adevarului
din gura celui fugar
fiecare poem raspundea la cuvantul da si fiecare da se rotea deasupra lui nu asa era pe atunci si pretutindeni se iveau zorile si pe strazi era liniste
VIII
inainte de a incepe un poem obisnuiesc
sa ma plimb indelung prin parcul municipal
pe strazile pustii
ma lipesc de fiecare arbore si-mi soptesc in auz
acele cuvinte pe care le-as ravni daca
as fi arbore
ma lipesc de fiecare fereastra si
privesc atat de mirat in marile interioare parasite
incat mai apoi plec cu fereastra lipita de fata
trec printre cladirile negre ca niste duhuri de gheata
si pe acoperisuri ma plimb visator cu mainile
la spate, apare luna, o, luna, doamne,
de cand nu s-a mai scris un poem sincer
despre luna si atunci imi vin dintr-odata
in minte subiectul, actiunea, urma prapastiei in carne,
conflictul, personajele principale,
Seneca si compilatorii Calpurnius si
Macabeus, elementele stilistice si formale,
groaza de maine si virtutea strivita la coltul
'strazii de primul trecator, ranita mea din armata
si arma fatala pe care, da,
mi-am descarcat-o singur in picior
alerg spre casa cu o pofta nebuna de scris
locuitorii orasului s-au asezat pe doua randuri
si asteapta asteapta
eu alerg fara sa-i vad tulburat si plin de infiorare
cineva imi deschide usa cineva imi trage
scaunul cineva imi aseaza hartia cineva imi intinde
tocul si toti. mai apoi: luna, tu, stapana noptii
IX
Despre unii locuitori ai orasului am scris poeme lungi de cate o mie de pagini dar am si haikuuri si catrene si chiar poeme intr-un singur vers
pe toate le tin raspandite intr-o cumplita dezordine prin ungherele camerei mele prin holuri prin sala de baie
le tin prin dulapurile de haine din fiecare buzunar tasneste cate o foaie de hartie cate un poem pluteste uitat pe fata tavanului prin bucatarii pe coridor se aud pasi vin cei mai matinali locuitori sa-si citeasca poemele
fiecare poem vorbeste intr-un chip tacut si
discret despre viata plina de farmec a tractoristului
gasit mort luna trecuta in lanul de grau scrasnind intre dintii celor veniti
sa constate moartea tractoristului singuratic
sa-i scuture mantaua si din uriasele ei buzunare
sa le cada la picioare cateva tigari ude si chiar
principalele lucrari ale vestitilor compilatori
Calpurnius si Macabeus
fiecare poem vorbeste intr-un chip tacut si discret despre viata nelinistita a castanilor si despre orasul ud care se scufunda in propriile
sale temelii despre temeliile negre care se subtiaza continuu sub apasarea zilei si dispar la randul lor sub axele de simetrie ale zilei despre groaza trecatorului care Ic citeste toate acestea in ochii altui trecator si atunci isi schimba intre ei poemele ca pe niste haine sperand fiecare intr-o viata mai buna
X
In galop - bestie ascunsa - protocolara
acestea erau cuvintele din care
in ziua de 13 decembrie trebuia sa incropesc
un poem. dar cum, cum sa incropesc un poem
din mizeria sufleteasca a vatmanului
din secolul ingenuncheat in fata
fantanii secate cu toate lesurile cailor sai
risipite pe fata campiei, eu trec cu cizmele grele
peste trupurile in descompunere fiecare pas
inseamna un numar, un cal mort,
pentru fiecare fir de iarba moare un animal
insetat
greata patrunde in fantana ca un cub auriu si fetele sale se rastoarna in linistea fruntii noastre, poetule, ademenitorule, bestie trista, cuvintele tale nu-mi spun nimic nu pot sa-mi scriu poemul cu aceste cuvinte vrei altele, na altele, da-mi altele, cuvintele rotitoare ca mustele pe gatlejul cuvantului, da-mi singuratatea caiului mort si moartea din adancul cubului
Macabeus, compilatorul, se intorcea vesel pe strada ne-am repezit Ia el si i-am aruncat in apa teancul de carti
XI
Din poemul meu citit pana la capat
nu ramane decat o axa de simetrie
care porneste chiar din aceasta incapere
strabate parcul, bulevardul Stirbei-voda, autoservirea
Athenee Palace, seminarul teologic baptist si
se sfarseste la Gara de Nord, chiar pe gura obosita
a orasului
eu insumi asi fi putut sa fiu rege
dar n-am ramas decalt bufonul orasului
pe mine ma veti judeca asadar regele
nu e vinovat cu nimic
judecati-ma de-a dreptul prin teava pustii
iar femeia uriasa a orasului
ma va iubi legata de firul auriu al victoriei
si un sobolan alb va tasni de sub patul nostru - iluminarea
si goana si foamea si rasul ne vor ajunge
cu ziua infipta in sira spinarii ca un
cutit si cu ziarul de maine golit
de intuneric si rasucit si bagat in cizmele noastre
pentru a ne tine de cald
o, cereasca amintire, desantato,
in paine rodeste zilnic un blestem
si din marul taiat in jumatate
iese un vierme care vrea sa ma cunoasca
|