„Charme divin de mes loisirs,
Solitude, que tu m’es chère“
Casanova de Seingalt
E-asa de greu amurgul cu zarea-nsangerata,
Ca-n parc sub teii-n floare ce gem innabusit
Se-ncheaga unde groase de miere-mbalsamata,
Si-atat de-apasatoare tacerea-mpurpurata
Ca simt cum plange-n mine ceva nedeslusit.
Melancolia face in pieptu-mi sa tresalte
Neintelese doruri, in vreme ce-atipind
Fiinta mea de astazi, in locu-i rasar alte
Vechi suflete apuse, mult mandre, mult inalte,
Zguduitoare patimi cu foc marturisind.
Umbroasa-le poveste mareata se-mpleteste
La murmurul ei sumbru plutind in departari,
Nostalgica gandirea in voie-mi pribegeste
Si nesfarsit de trista, se pierde, se topeste
Intr-un noian albastru de mistice visari
Din crudele catuse, ce inca ma mai leaga,
De omeneasca fire treptat ma dezrobesc,
Inseninata mintea-mi incepe sa-nteleaga,
Cu-amar dezgust, a vietii zadarnicie-ntreaga
Si, libera, straina de tot ce-i pamantesc,
Se-nvoalta, se-ntraripa, spre slavi semet se-avanta
Cutezatoare, grava, mai sus, mereu mai sus,
In prada-nfrigurarii ce aprig ma framanta
Renasc cel de-altadata, acel ce nu-l incanta
Decat singuratatea, dar singur, totusi, nu-s.
Caci daca, dus pe ganduri, m-asez langa fantana
Privind cum apa doarme pe netedul nisip,
Cu tamplele in palme si-adast in umbra pana
Cand lin si molcom ziua cu noaptea se ingana
In fluida oglinda, alaturi de-al meu chip,
In straveziu zabranic aievea se iveste
O tainica-aratare Adancele-i priviri
Ce se resfrang prin lacrimi spre mine-si atinteste
Iar glasu-i ca-ntr-o ruga, tremurator, sopteste.
De mult cunosc ispita acestei naluciri
Intotdeauna dansa ma mustra cu blandete:
— De ce-mpotriva firii hain te razvratesti;
Tot ce-i frumos in suflet de ce lasi sa inghete
Jertfind trufiei sterpe senina tinerete?
Ia seama ca ea trece si n-o mai regasesti.
A-ti infrana incearca salbatica pornire,
Cat mai e timp, te-ntoarce din drum, nu sovai!
Scaparea e-n credinta, nadejde si iubire,
Prin ele doar s-atinge fugara fericire,
Urmeaza-le deci legea si nu te vei cai
—Taci, ii raspund, mai scumpa imi e a mea durere,
Prin ea spre-ntelepciune eu cugetu-mi ridic,
Ce-mi pasa daca sufer, cand sufer in tacere,
Cand nu cartesc, nu blestem si nu cer mangaiere,
Cand nu ma-ncred in nimeni si nu cred in nimic!
Iubirea e robie; tradarea — umilinta;
Nadejdea? ce-mi ramane a mai nadajdui?
Precum in nepasare traiesc fara credinta
Voi sti deopotriva sa mor fara cainta,
Chiar clipa ce-a din urma o voi dispretui.
Cat mai curand ea vie, aduca-mi alinarea
De veci si voi primi-o netulburat si mut —
Spre a putea respinge si-atunci induiosarea
Goni-voi amintirea si voi chema uitarea
Sa-mi legene sfarsitul, al linistii-nceput.
Ca margini nu cunoaste pagana-mi semetie,
Afara de trufie nimic n-avut-am sfant,
Mi-am razbunat printr-insa intreaga semintie,
Si sub calauzirea-i pasesc cu barbatie
Pe-atat de aspra cale a negrului mormant
Cu amagiri desarte si seci seninatatea
De tinzi sa mi-o mai turburi, de-acum e in zadar
Piei dar si-n pacea noptii imi lasa voluptatea
De-a fi cu totul singur, reda-mi singuratatea
Tarziu usoara soapta, incet se stinge, iar.
Din ce in ce mai stearsa, ciudata aratare
Pe nesimtite piere din undele-argintii,
Cand spelb si searbad cerul iar sangera la zare
Si, desteptand frunzisul, a diminetii boare
Imi spulbera-ncantarea gradinilor pustii.
|
