| A fost odat-un cantaret, Frumos si simtitor.
 Cantat-a-ntr-un castel maret
 La masa regelui.
 
 Frumoasa fata el avea,
 Cura nu s-a pomenit,
 Cu ochi albastri razatori,
 Cu parul aurit.
 
 Si cantaretul o iubi Si sara prin gradini
 Cand luna tainic straluci
 I-o spuse tremurand.
 
 Ea-l asculta si-i zise-atunci
 Cu glasul apasat: in veci nu pot sa fiu a ta,
 De n-ai fi imparat.
 
 Si el s-a dus s-a rascolit
 Popoare, tari intregi,
 Sfarmat-a antice cetati,
 Zdrobit-au mandri regi
 
 Si i-au supus si i-au silit
 Sa-l aiba imparat.
 Unii d-iubire-l ascultau,
 Altii de frica iar.
 
 Atunci s-a dus colo, colo,
 La cel castel maret,
 
 Unde ca luna-i straluci
 Amoru-adanc si drag.
 
 Dar vai! cand intra-n salele
 Marete, nalte, reci,
 Pe-un sarcofag intins vazu
 Copila ce-a iubit.
 
 Ca ceara palida era Si, moale, parul blond
 Sta resfirat, amestecat
 Cu aurul vergin.
 
 Si preoti tainic murmurau
 Adance rugaciuni Si clopote se auzeau
 Vuind incet si lin.
 
 "Atat de mult am suferit
 Dureri, marirea gre Si astfel toate s-a sfarsit Si-ntreb: de ce? de ce?"
 
 Ea auzise cum ca el
 Murise-n batalii Si de durere ea s-a stins
 Ca floarea-n vijelii.
 
 
 |