| ||||
|
| Poetul zilei | |||||
| |||||
| Poezia de azi | |||||
LOGOS, izvorul (VI) de Daniel Turcea o, blindete cum vii lin, ca o lacrima luminind tu nu mai osindesti, tu invii si cine n-ar vrea sa se intoarca nevinovat dintre faptele sale ? Citeste Poezie completa | |||||
| |||||
| |||||
Gemenii
|
|||
|
Vezi toate poeziile poetului Mihai Eminescu
|
|||
|
|
|||
|
I O candela subtire sub bolta cea inalta Lumina peste regii cei dacici laolalta, Cari taiati in marmur cu steme si hlamide Se insirau in sala sub negrele firide, Iar colo-n fruntea salei e-un tron acoperit C-un negru val de jale, caci Sarmis a murit. Iar chipu-i — cel din urma in lungul sir de regi — Sub valu-i ca pe-o umbra, abia il intelegi. Deodata crisca fierul in dosu-unei firide. A unei tainiti scunde intrare se deschide, De sub o manta lunga se-ntinde-o alba mana, Ce tine o faclie aprinsa de rasina, Care ii bate-n fata si-i lumineaza chipul Pe-un stalp taiat, orlogiul isi picura nisipul. Brigbelu ce cu Sarmis e frate mic de-a gemeni — Ca umbra cu fiinta sunt amandoi asemeni — Incet inainteaza, faclia si-o ridica S-urechea atiind-o el asculta: “Nimica! Un ceas mai am, si iata ca voi ajunge-n fine Atat de sus in lumea creata pentru bine. Creata pentru bine ne spun cartile vechi, De mii de ani ne suna legenda in urechi Si am vazut virtutea gasind a ei rasplata, Ce nu numai de oameni — de zei e-nvidiata, Rasplata prea frumoasa: un giulgi si patru scanduri. De cand vazui aceasta, am stat mereu pe ganduri: Sa-mi stampar lacomia? Pe langa dulci izvoara Sa trec murind de sete pentr-o asa comoara? Pe cand c-un om in lanturi — de-i frate, chiar, ce-mi pasa Daca-l imping in laturi? — O cale luminoasa Nainte-mi se deschide? L-am dat deci la o parte, De-ale virtutii bunuri sa aiba singur parte. Ei! Lumea-i impartita in prosti si in sireti, Iar patimilor rele viclenii le dau pret. Samanta roditoare se cade ca sa sameni. Ca sa fii domn, se cade sa-i iei adanc pe oameni. Voiesti ca sa se-nchine cu toti l-a tale oase, Atunci invie-intr-insii pornirea dusmasoasa, Invidia si ura boteaza-le virtuti, Numeste-erou pe-un gade ca fierul sa-i ascuti, Pe cel viclean si neted numeste-l intelept, Nebun zi-i celui nobil si simplu celui drept, Din patimi a multimii fa scara la marire Si te-or urma cu totii in vecinica orbire. Cu laude mangaie desertaciunea lor, Din roiuri risipite vei face un popor Si sigur fii la rele de-a pururea urma-va, Cu sange si cenusa pamantul presura-va Fereste-te de una, sa te pazeasca cerul, Sa nu te-mping-un demon a spune adevarul. A spune: ca nu-s vrednici decat de-adanc dispret, Ca pentru-o vorba goala jertfesti a lor vieti, Ca-n tine nici iti pasa macar de-ale lor pasuri, Ca cu a lor micime de suflet tu ii masuri, Ca lauda, cu care i-ncarci e o ocara, Ca tot ce e ca dansii e vrednic ca sa piara.” Deodata iar asculta se umfla a lui nari, Aude glasuri multe si pasi urcand pe scari, Iar usa de la mijloc da aripile-n laturi, De intra voievozii de tari si de olaturi, In fruntea lor c-un preot batran Iara mosneagul, Cu laurul vecinic verde in paru-i alb, toiagul De aur si-l ridica: — Brigbelu, iata ora Ca-n numele multimii si-n fata tuturora, Venii sa chem de trei ori pe rege-n gura mare Si daca nici acuma din umbra-i nu rasare, Sa-ti oferim coroana, caci legea ne prescrie Ca peste-un an nici tronul desert sa nu ramaie, Nici vaduva coroana de tampla cuvenita. Pe un tripod s-aduce catuia aurita. Cu faclii stinse-n mana-n genunche cad ostenii, Iar preotul aprinde un vraf de mirodenii. De fumul lor albastru se umple bolta nalta, S-acopere multimea, iar flacarile salta, Toti in genunchi cu groaza asculta in tacere Iar preotul incepe cu glas plin de durere: — In numele Celùia, al carui vecinic nume De a-l rosti nu-i vrednic un muritor pe lume, Cand limba-i neclintita la cumpenele vremii, Toiagul meu s-atinge incet de varful stemei Regesti, si pentru dansa te chem — daca traiesti, O, Sarmis, Sarmis! Sarmis! rasai de unde esti. Pe ochi tiind o mana facliile-si intind, La sfantul foc din mijloc cu toti si le aprind. Prin arcurile nalte trecu un jalnic vaier, Iar bratele ridica facliile in aer. Iar preotul smunceste c-o mana panza fina Ce-acopere statua de marmura senina Si tesatura neagra de-un fin si gingas ton Lasand sa cada-n flacari, sopteste-adanc: — E mort! Brigbelu se repede-n fereasta si priveste. O mare de lumina pe-o clipa il orbeste, El vede mii de facle lucind si mii de suliti, Multimea si ostasii se-mping vuind pe uliti, Iar negre tac deasupra a capistelor bolti S-ale cetatii ziduri c-un turn la orice colt. S-a strecurat multimea si sala-i iar pustie. Prin ea Brigbelu singur umbla ca o stafie Adanc fugira ochii in cap, pierit e chipul, Orlogiul in uitare de mult si-a scurs nisipul, Cand iata o femeie mai alba ca omatul, Iesind incet din umbra, o-ntoarce de-a-ndaratul, Priveste cum din discul de aur iese fum Si zice rar si rece: — Esti multumit acum? Atuncea el tresare si ochii invarteste. Cum sta nainte-i nalta, privind o mistuieste: — O, vino mai aproape, aproape l-al meu piept, Odor cu par de aur si ochiul intelept. Ca zece morti deodata durerile iubirii-s — Cu-acele morti in suflet eu te iubesc, Tomiris. — Dar lasa-ma — ea striga. — Ce galben esti la fata, Suflarea ta ma arde si ochiul tau ma-ngheata. Ce ma privesti atata? A ta cautatura Ma doare, cum ma doare suflarea ta din gura. Ce ochi urat de negru! Cum e de stins si mort! Inchide-l, ah, inchide-l — privirea ta n-o port — Dar ma iubesti, Tomiris — tu ma iubesti atat, Precum pe al meu frate nicicand nu l-ai iubit. — Da, simt ca in puterea ta sunt, ca tu mi-esti domn — Si te urmez ca umbra, dar te urmez ca-n somn. Simt ca l-a ta privire vointele-mi sunt sterpe, M-atragi precum m-atrage un rece ochi de serpe, Fugi, fugi in lumea larga! Ma faci sa-nnebunesc, Caci te urmez si totusi din suflet te urasc. El o cuprinde Fata ei alba atuncea piere Si gura ei se strange de-o stranie durere. Ea ar tipa si glasul in gat i se ingaima. Ea il sorbea cu ochii, desi murea de spaima Si cum stau mana-n mana tresar, tot mai aproape Se strang si peste ochii-i isi lasa-a ei pleoape. Din tainita adanca parea c-aud un vaier. Deasupra ei Brigbelu, naltand faclia-n aer, Ii zise: — O, iubito, din nou ti se nazare. Iar ea mereu asculta, s-aude i se pare: “Se clatin visatorii copaci de chiparos Cu ramurile negre uitandu-se in jos, Iar tei cu umbra lata cu flori pan-in pamant Spre marea-ntunecata se scutura de vant!” II Brigbelu, rege tanar din vremea cea carunta, Pe zeii vechii Dacii i-a fost chemat la nunta. Frumos au ars in flacari prinosul de pe vatra, Pe cand intrara oaspii sub boltile-i de piatra. In capul mesei sade Zamolxe, zeul getic, Ce lesne urca lumea cu umaru-i atletic. In dreapta lui sub valul de ceata mandrul soare, In stanga-i sade luna sfioasa, zambitoare Din sale departate patrunde zvon de arma. Prin ei cimpoiul skytic porneste dulcea-i larma, Trezind greoiul ropot de dant, caci launloc Toti oaspetii mai tineri loveau baltage-n joc, Iar tinerele fete cu ei jucand de-a valma Se-nvart si se mladie usor sunand cu palma. La mijlocul de masa pe tronu-i sade el Cu plete lungi si negre, intunecos, Brigbel. Si razimat pe spata al zeilor fiastru Privea-n ochii miresei al cerului albastru. Frumosi ca doua basme, izvoarele uimirii-s, In paru-i lung de aur se invelea Tomiris. Incolo voievozii, boiarii dupa treapta Soptesc cu admirare in barba inteleapta Cand spune cantaretul povesti din alte vremuri, De regi de-a caror fapte te miri si te cutremuri, Spunea cum din deserturi, ce nu mai au hotara, Venit-au de la Nilul cu tainice izvoara, Pe negrele corabii cu mii de mii de gloate, Stapanul pe Egipet cu-averile lui toate. Apoi veni acela ce-au frant pe Minotaur, Tezeu, sa cate lana cu mitele de aur. Apoi tarziu in urma veni strainul oaspe Cladind pe Istru poduri — Dariu al lui Istaspe, Un rege, ce in lume nu-si gasea loc sa-ncapa, In Dacia venise, cersind pamant si apa. Si povestea batranul de neamuri curgand rauri, Din codri rasarite, iesite din pustiuri Si cum pierira toate pe rand precum venira Si cum catand norocul mormantul si-l gasira. Si pe cand toti asculta, chiar regii din firide, Cu gura-n pumn ghidusul se stramba si tot rade. Cu mutra lui de capra si trup schilod de faun Isi taraie piciorul tinandu-se de scaun. Se clatin visatorii copaci de chiparos Cu ramurile negre uitandu-se in jos, Iar tei cu umbra lata cu flori pan-in pamant Spre marea-ntunecata se scutura de vant. Deodata-n fundul salei, apare sub un arc, Cu stanga razimata de spada-i de monarc, Nebunul Sarmis — care-i cu craiul frate geaman — Ca umbra cu fiinta-i ei amandoi s-asaman. Dar galben e la fata si ochii ard in friguri Si vanata-i e gura. El vine cu pasi siguri Si pe pumnaru-si scapa Brigbel mana regala. Din tron pe jumatate cu furie se scoala Nebunu nalta dreapta, se uita lung la el — Cu mana pe pumnaru-i incremeni Brigbel. Si ca sa inteleaga nainte-i ce se-ntampla Nebunu-si trece mana la ochi, apoi la tampla, Se uita turbur, pare ca si-ar aduce-aminte De-o veche povestire, cu jalnice cuvinte. Cu glasul lui ce suna adanc, ca de arama, El noaptea cea eterna din evii-i o recheama, Arata cum din neguri cu umeri ca de munte Zamolxe, zeul vecinic, ridica a sa frunte Si decat toata lumea de doua ori mai mare, Isi pierde-n ceruri capul, in jos a lui picioare, Cum sufletul lui trece vuind prin neagra ceata, Cum din adanc ridica el universu-n brata, Cum cerul sus se-ndoaie si stelele-si asterne, O bolta rasarita din negure eterne, Si decat toata lumea de doua ori mai mare In propria lui umbra Zamolxe redispare. “Priviti-l cum sta mandru si alb pe naltu-i jet! El umfla rasuflarea vulcanului maret, Daca deschide-n evii-i el buza cu manie Si stelele se spulber ca frunzele de vie; El mana in uitare a veacurilor turma Si sorii ii negreste de pier fara de urma. Daca se uita-n mare, ea tremura si seaca. De-si pleaca a sa frunte, tot ceru-atunci se pleaca. Ci-n evii tai, Zamolxe, tu n-ai creat vreodata Un chip mai bland, mai gingas decat ast chip de fata! Gandirea ta, divine, abia putu s-adune Din mii minuni din lume o singura minune, Caci numai tie singur iti fuse cu putinta S-unesti atata farmec cu-atata necredinta Dar nu ti-o cer, tot darul ti-l zvarl iar la picioare. De-a lumii tale bunuri privirea azi ma doare. Nici vin sa-mi cer coroana, nici tara mea. O darui Fasii s-o rup-oricine si cum ii place-oricarui. La ce-as mai cere-o tara, in care nu-i credinta, Unde un frate pe-altul s-ucida-i cu putinta! Rebel! facusi din sceptru unealta de ocara S-ai dat tu insusi pilda din om sa fie fiara. Eu lumii trebuit-am, dar tie-ti trebui ea, Sa fie rea, smintita, corupta, cum o vrea, Tu esti din a ei mila stapan si s-o urmezi Tu trebui, ca mai bine in scaun sa te-asezi; Ca nu de vro suflare pe dansul sa te clatini Cata-vei sa iei ochii prostesti cu noua datini. Din Sybaris vei strange batrani cu barbi boite, Ca neamului sa-i deie naravuri mai spoite, S-arate cum mosnegii, imbalsamiti ca mumii Intrec si tineretul in scandalele lumii! Stramosi pierduti in veacuri, randuitori de cete, Coroana mea s-a voastra e plina azi de pete. O, voievozi ai tarii, frangeti a voastre sabii Si ciuma in limanuri sa intre pe corabii. Puteti de-acum sa rumpeti bucati a mele flamuri, Manjit pe ele-i zimbrul adunator de neamuri, De azi al vostru rege cu drag va sa ingroape Domnia-i peste plaiuri, puterea-i peste ape. S-acum la tine, frate, cuvantul o sa-ndrept, Caci voi sa-ngalbeneasca si sufletu-ti din piept Si ochii-n cap sa-ti sece, pe tron sa te usuci, Sa sameni unei slabe si stravezii naluci, Cuvantul gurii proprii, auzi-l tu pe dos Si spaima mortii intre-ti in fiecare os. In orice om un dusman sa stii ca ti se naste, S-ajungi pe tine insuti a nu te mai cunoaste, De propria ta fata, rebel, sa-ti fie teama Si somnul — vames vietii — sa nu-ti mai ieie vama. Te mira de gandirea-ti, rasai la al tau glas, Incremeneste galben la propriul tau pas, Si propria ta umbra urmand prin ziduri vechi, Cu mainile-ti astupa sperioasele urechi, Si striga dupa dansa plangand, muscand din unghii Si cand vei vrea s-o-njunghii, pe tine sa te-njunghii! Te-as blestema pe tine, Zamolxe, dara vai! De tronul tau se sfarma blestemul ce visai. Durerile-mpreuna a lumii uriase Te-ating ca si suspinul copilului din fase. Invata-ma dar vorba de care tu sa tremuri, Samanator de stele si-ncepator de vremuri. Tomiris! vis de aur in viata-mi, sa te cert? Durerea-mi, nebunia-mi, pustiu-mi ti le iert! Ce sa te blestem oare? Caci visul mangaios A trebuit sa piara Prea, prea era frumos. Cu-amor atat de fara de margini si de nalt Nu se cadea sa tie un om la celalalt. Prea nu aveam in lume nici sfant, nici Dumnezeu, Prea ne uitasem astfel detot si tu si eu. Cereasca fericire nu se putea sa tina, Nu se cadea s-o aiba o mana de tarana, In lumea de mizerii si lacrimi nu e loc Pentru atata mila si pentru-atat noroc De-aceea-n codri negri ma-ntorc sa ratacesc. In umbra lor eterna eu umbra-mi mistuiesc, Privesc cum peste frunze uscate fara urme Alearga zimbrii negri si cerbii fug in turme, Iar langa vechi fantane de lume date-uitarii Privesc in iarba nalta sirepii albi ai marii. Se clatin visatorii copaci de chiparos Cu ramurile negre uitandu-se in jos, Iar tei cu frunza lata, cu flori pan-in pamant, Spre marea-ntunecata se scutura de vant.” III Prin salele pustie un om in neagra haina Temandu-se de pasii-i, se strecura in taina. Sub mantia lui lunga ascunde un pumnar, Tot indarat priveste cu spaima si amar. El rade Se repede spre umbra-i umbra sare. Din dreptul unor ziduri, incet ea iar apare Asupra-i se repede si iar se da napoi: — O, Sarmis, lupta lunga, grozava e-ntre noi! Ce fugi? Ce fugi? Nu vezi tu la lupta ca te chem? Nu crede cum ca tremur, nu crede ca ma tem! S-atuncea iar rasare si fata-i slaba piere, Si ochiul fix se uita cu spaima si durere: ,,O, inima mea lasa, de ce-nlemnesti in san, Sfarseste! Si pumnarul imi scap-acum din maini Dar il voi strange bine Stai stai, nebun misel.” —Loveste crud o data si cade mort — Brigbel. |
|||
Pune poezia Gemenii pe pagina ta Adauga link pe pagina web a site-ului tau. Poezii despre:
|
|||
Copyright 2024 © Poeziile sunt proprietatea poetilor. Toate poemele sunt reproduse in scop educational pentru informarea utilizatorului.Contact (Poeziile.com - Portal de poezie romaneasca ) |
| Mari poeti romani |
|
|