Poetul zilei
Alexandru T. Stamatiad
(1885 - 1956)

16 Poezii
1 Cantece
1 Psalmi

Poezia de azi

Istoria unei epigrafe
de Ion Luca Caragiale
Stiti ce este imperialist.

Stiti de cine vreau sa vorbesc.

De batranul nostru redactore ebdomadar - scuzati-mi acest nou calificativ neuzitat pana acum patru persoane -; de d. Cesar Boliac.

Citeste Politica completa
 

 

 

Ghicitori
Povesti
Top 40 poeti
Top autori

 

Cautare avansata

Odin si poetul

Vezi toate poeziile poetului




Ei cer sa cant durerea mea adanca
S-o lustruiesc in rime si-n cadente
Dulci ca lumina lunei primavara
Intr-o gradina din Italia.
Sa fac cu poezia mea cea dulce
Damele sa suspine, ce frumoase
Pot fi pentru oricine. Pentru mine
Nu. Si juni natangi cu tigarete-n gura,
Frizati, cu sticla-n ochi, cu cioc sub dinti,
Sa reciteze versuri de-ale mele
Spre-a coperi cu-expresia adanca
Unei simtiri adevarate — niste mofturi.
Mai bine-as smulge sufletul din mine,
As stoarce cu o mana cruda, rece
Tot focul sant din el, ca in scanteie
Sa se risipe, pan’ se va-njosi
Sa animeze pe deserti si rai.
O, si de-ati plange chiar, daca durerea
Adevarata si neprefacuta
V-ar topi ochii si a mea cantare
V-ar arde sufletul din voi Atuncea
E si mai rau — si-atunci si mai putin
Va gandi cineva pe un moment
L-acel nefericit ce le-a avut.
Voi le cititi, ca sa puteti a plange
— Caci prin izvor de lacrimi mor dureri —
Voi stiti c-o mana — oricare-ar fi — v-atinge
Fruntea cea plina de sudori, si dulce
Va racori bolnava fierbinteala
Si stavila la lacrime va pune
C-o sarutare La mine,
Ce singur stau cu fruntea-ntunecata,
Ce nu pot plange pentru ca durerea
Ochii-mi a stors si sufletul meu aspru
L-a impietrit la mine
Nimeni nu va gandi, nici a gandit.
La ce? Au nu stiu ei cu totii
Ca daca vor seca a mea durere
Cu mangaieri — atuncea si izvorul
De canturi va seca Nebuni! va iert
O, mare, mare inghetata, cum nu sunt
De tine-aproape sa ma-nec in tine!
Tu mi-ai deschide-a tale porti albastre,
Ai racori durerea-mi infocata
Cu iarna ta eterna. Mi-ai deschide
A tale-albastre hale si marete;
Pe scari de valuri coborand in ele,
As saluta cu aspra mea cantare
Pe zeii vechi si mandri ai Valhalei.
— Bine-ai venit, tanar cu ochi din ceriuri,
Razand Odin si ridicandu-si cupa
M-ar saluta. — Si haina ceea lunga
Si alba cretii ar arunca de neaua
Si parul lung mi s-ar umfla de vant.
— Un scaun pentru bard — si-n scaunul nalt
De piatra, cu sprijoanele lui nalte,
Eu m-as simti ca-s urias.
Si zeii mangaind lungele barbe,
Naltand privirea-n boltile antice
Spre a-si reaminti dulci suveniri,
M-ar asculta spunandu-le de lumea
Cea de pitici, ce viermuieste astazi
Pe tarana ce-au locuit-o ei.
— Lasa-i pustiei, cine-ar fi crezut
C-atat de mizerabila a deveni
Seminta cea din zei nascuta.
Dar un batran ce sta-ntr-un colt de masa
Ridica cupa lui cu mied: — Asculta,
Nu mi-i sti spune ce mai face tara
Ce Dacia se numea — regatul meu?
Mai sta-nradacinata-n munti de piatra,
Cu murii de granit, cu turnuri gote,
Cetatea-mi veche Sarmisegetuza?
— Nicicum, o, Decebal. O vad
Pentru intaia data acum inaltata.
Prin parul tau ca o coroana mandra,
Lucrata-n pietre scumpe ca-n granit.
— Dara urmasii acelor romani?
— Ce sa vorbesc de ei? Toti oamenii
Pigmei sunt azi pe vechiul glob dar ei
Intre pigmeii toti sunt cei mai mici —
Mai slabi, mai fara suflet, mal misei.
Romani sau daci, daci sau romani, nimic
N-aduce aminte de-a voastra marire.
Orice popor, oricat de prapadit
O piatra va gasi, sau o bucata
De fier ori de arama, ca sa sape
Cu ea urmele-adanci ce le-ati lasat —
Voi oameni mari, ce stati acum cu zeii
Si ospatati cu ei — in colbul negru
Uitat s-usor al vechiului pamant.
Dar ei De-ar merge-n sud si nord — nimica
Sunt ca o laie de nomazi si de laieti
Ce stau deocamdata numai pre pamantul
Ce l-au cuprins, spre a fi alungati
De alt popor mai tare, iubitor
De cele ce-au trecut, ce-s radacina
Si gloria celor ce sunt.
— Ah! ce-am dorit in ora mortii mele,
Roma sa guste pan-in fund paharul
Mizeriei si-a decaderii, intr-atat
Incat sa se despretuiasca ei pe sine —
Asta s-a implinit Romanii vechi si mandri,
Invingatorii lumii, au devenit
Romunculi Dar cu ce s-ocupa ei?
Or fi crescand catei, or fi-nvatand
Sa strige ca cucosii. un popor
Ce se despretuieste pe el insusi trebui
S-ajunga la d-acestea.
— Nu, vorbesc frantuzeste si fac politica.
— E tot atata
— De unde vii? — intreaba Odin bland.
— Am rasarit din fundul Marii Negre,
Ca un luceafar am trecut prin lume,
In ceruri am privit si pe pamant
Si-am coborat la tine, mandre zeu,
Si la consortii tai cei plini de glorii.
De cantec este sufletul meu plin.
De vrei s-auzi al iernii glas vuind
Si lunecand prin strunele-mi de fier,
De vrei s-auzi cum viscoleste-n arfa-mi
Un cant batran si rascolind din fundu-i
Sunete-adanci si nemaiauzite,
Ordona numai — sau de vrei ca fluviul
De foc al gandurilor mele mari
Sa curga-n volbura de aur pe picioare
De stanci batrane, intr-o limba aspra
Si veche — insa clara si inalta
Ca boltile cerului tau, o, Odin,
Spune-mi atunci, sa-nstrun ale ei coarde
Ca sa-mi castig cununa mea de laur.
Poate-ar fi vrut ei sa mi-o deie Dara
De la pitici eu nu primesc nimica.
— Sarman copil — zice batranul zeu —
De ce rascolesti tu toata durerea
Ce sufletul tau tanar a cuprins?
Nu crede ca-n furtuna, in durere,
In arderea unei paduri batrane,
In arderea si-amestecul hidos
Al gandurilor unui neferice
E frumusetea. Nu — in seninul,
In linistea adanca sufleteasca,
Acolo vei gasi adevarata,
Unica frumusete
(Fruntea-i nalta,
De neaua coperita, si coroana-i
De stele-albastre stralucea in hala,
Si vorba lui blanda era duioasa.)
Din cupa mea de aur bea aurora
S-intre seninul blandei diminete
In pieptul tau. Si ti-oi deschide-atunci
Portalele nalte de la hale
Cu lungi coloane de zapada, cu-arcuri
De neaua alba, ca argint din Ophir,
Cu bolti mai nalte decat insusi cerul.
Acolo printr-acele lungi coloane
Suspenda lampe mari ca niste albe lune
Ce umplu lumea raiurilor mele
Cu o lumina dulce, alba, calda.
Stalpii sclipesc, boltile-s stralucite,
Cararile-s de pulbere mai alba
Ca-argintul cel de viu. — Un aer
Bland argintiu iti va umfla tot parul,
Vei rasufla miroase dulci de crin,
Talarul tau va lumina in noapte —
Prin hale vei zari blandele-mi zane,
Si-atunci sa canti. Vei sti ce e frumos.
O vorba zice — murii cei albastri
Ai marii, desfacuti in doua,-mi lasa
Privirea intr-un labirint de neaua:
Coloane nalte, bolti arcate splendid,
Pe ele lune lin ardeau si-n umbra
Cea clar-obscura-a stalpilor de neaua
Vazut-am o copila dulce-inalta,
Subtire ca-ntruparea unui crin.
Frumosu-i par de aur desfacut
Cadea pan’ la calcaie, haina-i alba
Uda parea de moale — stralucita
Cuprindea membrii el dulci si zvelti,
Mainile-i mici, ca doi crini albi, incearca
In van a impleti parul de aur,
Gura-i o roza surazand deschisa,
Ochii-i albastri luminau ca stele,
Iar pe-a ei umeri albi abia se tine
Haina cea lunga si bogata. — Vino,
Odin ii zice, bland copil al marii.
Un bard satul de-a lumii lungi mizerii
S-au coborat in noaptea noastra clara —
Sa cante roaga-l. Ca o umbra
Stralucind argintiu in clara noapte
S-apropie — O, nu te teme,-mi zice,
Tu, ce nu temi furtuna si durerea,
De ce sa tremuri la a mea privire?
Lin tremura glasul ei bland in noapte.
— O, zana, nu de frica, de placere
Tremura-n mine sufletul meu bolnav.
Sa cant? Dar oare la a ta privire
Nu amuteste cantul de-admirare —
Nu esti un cantec insasi — cel mai dulce,
Cel mai frumos, ce a fugit vodata
Din arfa unui bard? O, fecioara,
Vin’ langa mine, sa ma uit in ochii-ti,
Sa uit de lume, ah! sa pot uita
Fierea cu care ei m-au adapat
In lume. Cine-ar fi stiut
Ca-n fundul marii tu traiesti, copila,
Ca un margaritar, topit din visul
Marii intregi,
Si nu te temi ca aurul din plete-ti
Se va topi in stele — si ca paru-ti
Amestecat cu ele-ar straluci
In noaptea-albastra a acestei lumi;
Si nu te temi ca glasul tau
Va-ndulci vecinicia cea amara
A marii! — Magulitor, ea zice,
S-o roza ea lasa pe a mea gura,
Cu tanar miros — roza gurii sale.
— Frumoasa esti, ca sa gasesc cuvinte
Spre-a indulci ochii tai mari albastri,
Sufletul tau cel bland, nevinovat,
As sfarma soarele in tandari de-aur,
L-as presara-n cararea ca de neaua:
O inchinare l-a tale picioare
Mici, dulci si albe. O, Odin,
Pune-i un sceptru-n mana, sceptrul marii,
Pe fruntea ei coroana pune, mare,
De diamante, umede, topite
In stralucirea lor cea infocata,
Caci ea-i regina frumusetii — a lumii.
Ea capu-si rezema de ai mei umeri
Si glasul ei imi sopti in ureche:
— Voi indulci tot chinul, tot amarul
Cu care-n lume ei te-au adapat —
Caci te iubesc, sarmanul meu copil.
Si Odin isi deschise ochii albastri
Si mari, razand cu ei — iar zeii
Lin sosoteau intre ei batraneste
Si surazand isi aduceau aminte
De-a tineretii zile dulci a lor, ascunse
In negura secolilor trecuti.

Comentarii

Nume (obligatoriu):



Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)



Pune poezia Odin si poetul pe pagina ta
Adauga link pe pagina web a site-ului tau.



Poezii despre:

Primavara

Toamna

Iarna

Iubire

Bucurie

Viata

Flori

Boala

Singuratate

Frica

Scoala

vezi mai multe

Politica de confidentialitate



Copyright 2024 © Poeziile sunt proprietatea poetilor. Toate poemele sunt reproduse in scop educational pentru informarea utilizatorului.Contact (Poeziile.com - Portal de poezie romaneasca )
Mari poeti romani