| In fiecare dimineata, straniu si vrajmasos : oracaitul de broscoi imbracati in catifea rosie
 al zorilor. Si apele scazute si din care ies niste cai de argint
 cu ireala sora a lunii in dinti. O trista intruchipare
 a fratelui ce-l vinde pe frate : orice copac.
 Stinghere si necunoscute pasari aurii : ultimele frunze.
 Si vantul nevoit sa dea glas, printre crengile goale, nelinistii
 si fricii noastre de propriile vedenii indurate seara, tarziu,
 in bratele de caracatita ale meselor inghesuite una intr-alta,
 prin falsele temple : crasmele. Acele vedenii
 in care nu oamenii, ci mortii umbland in ciopor
 si cu desagi din par de capra pe umeri sunt cei vii, iar noi
 doar nise umbre, in blestemata stramtoare a zilelor,
 
 sau pur si simplu niste sperietori aplecate-ntr-o parte
 si pe care nu se gaseste nimeni sa le-ndrepte. Acelasi oracait
 vrajmasos, acelasi oracait straniu, dimineata de dimineata.
 Si bulele de aer de sub pojghita de gheata a baltilor.
 Si, printre crengile goale, vantul : un vant rece si negru
 dinspre muntii cerniti de zapada si care nu aduce pace in suflete,
 in sufltele noastre aplecate-ntr-o parte, in sufletele noastre
 de fapturi cu parul tepos sau valvoi, ci sabie, tristete
 si felurite prevestiri cu un cotinut inadmisibil - hirsut,
 inspaimantator, paduros, grosolan - si atatea altele
 si atatea altele, incat ne zvacneste gatlejul, speriati, in sus
 si in jos, la fel ca atunci, in grabitele clipe,
 cand bem, cu capul dat pe spate, apa proaspata din ulcioare.
 
 |